Spițerii de ieri, posesori ai leacurilor ce alinau suferințele trupești, își au povestea lor, ce se confundă pe alocuri și cu cea a Craiovei de odinioară.
Așezată la întretăierea unor drumuri importante, Craiova a cunoscut, după cum reiese din relatările unor călători străini, încă din prima jumătate a secolului XVII, „o viață economică vioaie, un târg săptămânal la care veneau negustori tocmai de la Constantinopole, fiindcă aici se puteau cumpăra cele mai multe și mai frumoase vite din toată țara“, notează episcopul catolic din Gallipoli, Petru Bogdan Baksici, care a călătorit în Țările Române pe la 1640.
De asemenea, într-un raport austriac din 1723 se arată că, pe vremuri, Craiova a fost vestită prin comerțul ei, având, printre altele, un târg anual care ținea patru săptămâni. Așa se face că în Oltenia ajungeau mărfuri și medicamente din Austria. Astfel, în 1705, pentru „o povară de doftorii de spițer importată prin vama schelii de la Cîineni se lua o taxă de 140 bani românești“, scrie Nicolae Iorga în lucrarea „Farmacia în Țările Române“.
Era și perioada în care, în Țările Române, preparatele pentru lecuirea „boalelor“ se vindeau în băcănii unde, în afara produselor alimentare, se mai comercializau și condimente, mirodenii, vopseluri, otrăvuri și multe altele. „Acest fel de comerț băcănie-spițerie pentru exercitarea căruia nu se cerea o pregătire specială îl vom mai întâlni și mai târziu în Craiova, dar nu ca o noutate, ci ca o continuare a unui negoț preexistent“, notează Traian V. Turtureanu în manuscrisele sale aflate la Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Dolj. „Doftorii“ mai preparau și vracii, dar și babele care cunoșteau toate buruienile de leac.
Primele spițerii din Cetatea Banilor
Primele spițerii apar la Craiova în vremea când Oltenia se afla sub ocupația austriacă. „Încă din anul 1727, autoritatea austriacă ia măsuri pentru trimiterea în Oltenia a unui medic (Antoni Zalzgeber) și a doi chirurgi (Egiziere și Philipp Dominico Diamant), și tot în această epocă aflăm în Craiova și o spițerie împărătească“, notează Nicolae Iorga în „Istoria comerțului românesc“.
Documentele vor vorbi mult mai târziu despre o altă spițerie în Craiova. „Paharnicul Constantin Obedeanu, pe lângă mînăstirea Obedeanu, ctitorită de el și înzestrată cu opt moșii, puse de se zidi două case cu 12 paturi pentru săracii neputincioși și bolnavi, iar în cea de-a cincea domnie a lui Constantin Mavrocordat în Țările Române, se obțin pentru acest spital de săraci și un așezământ cu doftori pentru tămăduirea de rane. În 1757 îl găsim pe gerahul (chirurgul) Hagi Gheorghe funcționând la spitalul de la mînăstirea Obedeanu, el având în Craiova și un chip de spițerie (a treia din Țările Române – n.r.)“, scrie Traian V. Turtureanu.
Un alt domnitor, Alexandru Ipsilanti, în 1775, păstrează vechiul așezământ al „doftorului-spițer“ de la spitalul Obedeanu, orânduindu-i „leafa pe un an, din banii cutiei milelor, taleri 350 și de la vama Craiovei, taleri 150, de la Ocnele Mari sau Vîlcea, taleri 100, ca să aibă purtare de grijă cu doftoriile sale de trebuința spitalului“, scrie Mih. Popescu, sub titlul „Asistența publică la Craiova în epoca fanariotă“, în numărul 95-96 din 1938 al Arhivelor Olteniei.
În 1779, brașoveanul Ludwig Lorenz von Langendorf, fiind numit „fisicus“ (medic) la Craiova, a întemeiat și o spițerie, după cum, în 1790, „magistrul în chirurgie și farmacie“ Alexander Friedrich, care era și starostele agenției consulare austriece din Craiova, a fondat și el o spițerie. „Hagi Jianu amintește că, în 1795, a venit la Craiova un grec care pretindea că a învățat «dohtorii la Franța» și avea și spițerie cu el… În 1821, în Craiova exista spițeria lui Drexler, care era și consulul austriac; în 1824, Droileff fondează spițeria «Sf. Treime», iar în 1826, Samuel Benkner deschide spițeria «Aurora». În 1830, Andrei Schwab deschide spițeria «Apollo», pe care o găsim menționată și în notele de călătorie ale lui von Molke, care a trecut prin Craiova în 1835 și a fost găzduit la acest farmacist”, scrie Traian V. Turtureanu.
În vremea aceea, la Craiova, ca și în alte orașe ale țării, dacă doctorii erau greci, italieni sau nemți, spițerii erau toți nemți, cu studii la Viena sau Munchen.
Lipitorile, un remediu foarte căutat la începutul anilor 1800
Spițerii trebuia să-și prepare singuri toate medicamentele, folosind farmacopeea austriacă. Ei se ocupau și cu uscarea și conservarea plantelor medicinale și începuseră să aducă din străinătate „apă acră, apă de Spa, piluri de curățenie“. Elevii practicanți din spițerii preparau și ei extracte, tincturi, plasturi și apoi făceau curse în oraș la clienți, să pună clistire și lipitori, să panseze răni și să practice și operații de mică chirurgie.
În acele timpuri (1830-1860), lipitorile se bucurau de considerația de a fi agentul de însănătoșire în multe boli. Prețul lor începea să crească, iar vânătoarea de lipitori prericlita bunul mers al lucrurilor în accepțiunea spițerilor, dar și a bărbierilor. „În primii ani de după 1830 se semnalează numele multor sudiți cezaro-crăiești, britanici, francezi, italieni și greci cu tot felul de supușenii, care desfășurau în București și în țară un comerț activ, nestingherit, de lipitori, astfel că mari cantități din viermi leneși ai bălților noastre luau calea exporturilor și de acolo în Europa centrală și apuseană. Se organizau vânători, iar bălțile din Oltenia sunt năpădite de negustori care vin să vâneze sau să cumpere. Din această cauză isnazul bărbierilor din Craiova se plânge domnitorului cerând înaltă protecție“, se scria în volumul „Din istoria medicinei române și universale“ din 1962.
Situația se reglementează, iar spițeriile își continuă nestingherite activitatea.
În articolul „Colecția muzeală de istoria farmaciei din Oltenia“, purtând semnătura lui N. Zahacinschi, publicat în 1970, se amintește de existența unor instrumente ce erau folosite în spițerii. De exemplu, în spițeria „Sf. Treime“ exista o râșniță pentru măcinat semințe, o presă din lemn pentru supozitoare, în vreme ce la „Apollo“ se găsea o presă din fontă pentru tincturi și uleiuri, o mașină pentru tabletat, un malaxor pentru unguente.
Urmând moda timpului, craiovenii foloseau, fără prescripție medicală, și medicamente străine lansate cu o abilă reclamă, fapt ce îl determină pe Petrache Poenaru, aflat la București, să îi scrie lui Iordache Otetelișanu, Craiova, privitor la hapurile lui Morision pe care acesta din urmă le folosea: „Aici mulți bolnavi au cercetat aceste hapuri și nu auz pe nimenea să zică că i-au folosit, ci dimpotrivă că le-a slăbit stomacul poate mult“.
Spițeriile erau deschise uneori și noaptea. Atunci când întunericul cobora peste oraș, în geamul lor se punea un glob mare de sticlă roșie.
Povestea va continua, dar sub un alt nume, căci din 1856 denumirile de „spițer“ și „spițerie“ sunt înlocuite în actele oficiale cu termenii „farmacist“ și „farmacie“.
