Se spune că oamenii sfințesc locul. Ascultându-le poveștile de viață, creionate în lumea satului doljean, pe plaiurile îndepărtate ale Vârvorului, înțelegi pe deplin esența vorbei de duh. Nea Badea, tâmplarul cu suflet de pictor, sau Beniamin Iovan, care până la cei 82 de ani a învăţat multe generații de apicultori, te fac să declari, cu toată sinceritatea, că veșnicia s-a născut la sat.
Pe plaiurile îndepărtate ale Vârvorului s-a scris unul dintre cele mai frumoase episoade ale creației oltenești. Pe nea Badea nimeni nu a vrut să-l angajeze, când era tânăr, pentru că suferea cu inima. Dumnezeu nu i-a dat însă doar boala, ci și talent cu carul, așa că a învățat singur meserie.
„La 17 ani eram bolnav. Nu eram în rândul tineretului. Nici domnișoarele nu se uitau la mine. Eram mai retras din cauza bolii. Ce să fac? Am plecat și eu de acasă ca să mă angajez, să fac o școală, ceva. Unde mă duceam, nu mă primeau că aveam tensiune. Nu am putut să mă angajez. Veneam acasă și stam și mă gândeam: «Oare ce oi face eu, cum o să trăiesc așa, fără să muncesc, să fac și eu ceva?» Doctorii îmi spuseseră că trebuie să fac o muncă ușoară. Nu găseam așa ceva. Muncă ușoară, auzi vorbă! Pe vremea lui Ceaușescu, dacă puteau făceau din tine trei, nu unul. Am început să mă uit pe la lucrurile din casă, pe la mese, scaune, ferestre. Și m-am întrebat: «Oare nu aș putea să fac și eu ceva?» Și m-am apucat și am făcut prima dată un pat din speteze, și l-am pus într-un antreu. Atât de drag îmi era de el când îl priveam, eram mândru că puteam să fac și eu ceva! Nu pofta, dorința de a trăi, de a viețui, pentru că eram tânăr, îmi dădea curaj. Mi-am făcut o rindea, pentru a trage scândurile cu ea. Eu cu mâna mea, că nu aveam bani să cumpăr nimic. Banul era greu de făcut! Ce agoniseau ăi bătrâni plăteau pe la primărie pământul ăla care era. Dacă îmi luau o pereche de teniși de Paște mă simțeam fericit“, povestește Badea Pătroi.
A fost un început timid, dar care a sădit în sufletul tânărului speranța că mai există o șansă pentru el, că se poate descurca și singur, că se poate împăca cu boala sa. Satisfacția a fost cu atât mai mare atunci când primul client a bătut la poarta părintească.
„Am făcut scăunele. Și vine un vecin pe la noi și mă vede lucrând, căci îmi făcusem o cameră acolo, la grajd, cu o mașinuță de foc unde lucram. M-a chemat la el să-i fac un pat, o masă rotundă și un taburel. Am prins curaj. Mi-am zis: «Am început să prind aripi!».
Nu aveam idee cum le voi face, dar ele vin lucrând. Am pus blănile așa trase, am măsurat la mijloc, am bătut un cui provizoriu și am luat creionul și cu o sfoară și am făcut circumferința. Am tăiat-o. I-am făcut picioarele, taburelul, patul. Păi, când a venit să le ia de la mine erau oameni pe stradă și s-au minunat «Ia uite! Badea s-a făcut tâmplar!». Mi-a plătit omul și am văzut și eu bani munciți de mâinile mele. Și ăl bătrân mi-a zis să continui, că poate e un dar de la Dumnezeu.
Am început să fac giurgiuvele, uși. Am devenit tâmplar. Uitam când lucram că sunt bolnav. Vedeți, pe om cu ideea poți să-l omori, cu ideea poți să-l învii“, a mai spus Badea Pătroi.
Suflet de artist
Devenise tâmplar și a construit de la mobilier la case, pe care mai apoi le-a împodobit cu picturi, căci sufletul lui de artist avea nevoie de mai mult. A fost momentul în care tâmplarul a devenit pictor.
„Am mers cu tâmplăria până la un moment dat. Apoi m-am apucat de case. Am făcut la un om un grajd. Nu se făceau din lemn, ci din chirpici, de cărămidă. Făceam și ornamentele. Am făcut rost și de tapete. Dacă făceam o casă și avea o prispă, o sală deschisă cu stâlpi, pe aceștia îi făceam în ulei și îi ornamentam. Între spațiul de la fereastră și de la ușă făceam câte un peisaj, ca să fie mai frumos și să atrag clienți mai mulți. Am făcut unui om. I-a plăcut mult, dar și vecinilor din sat, așa că atunci când veneau alții să tocmim o casă îmi cereau să le fac și lor picturi din acelea“, povestește Badea Pătroi.
Pictorul tâmplar a înțeles arta și lumea dintr-o altă perspectivă, cea care a prins viață pe când redecora școala din localitate, iar noaptea îl prindea citind în bibliotecă.
Pictează și azi pe materiale pe care le găsește prin gospodărie. Pensulele sunt făcute de el, din brad, cu părul de la bidinelele care s-au stricat.
Tablourile nu le vinde, le face cadou. De-a lungul timpului, arta l-a răsplătit pe nea Badea. Problemele cu inima s-au ameliorat mult, s-a căsătorit și are trei copii, două fete și un băiat. Iar meseria pe care a avut curajul să o aleagă îi umple sufletul de bucurie în fiecare zi.
Apicultor de la 15 ani
Povestea lor poate fi povestea fiecăruia dintre noi. E poate și cazul apicultorului Beniamin Iovan, tot din Vârvoru de Jos. Are 82 de ani. La 15 ani și-a descoperit pasiunea pentru creșterea și îngrijirea albinelor, o pasiune care nu l-a părăsit niciodată. La vârsta adolescenței a avut primii stupi, pe care i-a pierdut atunci când a fost recrutat în armată. „Nu treceau două-trei nopți să nu visez că umblu la stupi, așa de drag îmi era de ei. Și mă gândeam: «Doamne, ce tot visez eu, că nu mai pot să-i fac?». Și am visat într-o noapte că un bărbat îmi zicea: «Când ai să te eliberezi, ai să iei o fată cu stupi. Și îi vei face la loc». Și așa a fost! Am venit la Vârvor și m-am căsătorit. Când am mers să pețesc fata am întrebat dacă au stupi. Și am aflat că aveau nouă, dintre care fetei i-au revenit cinci. De acolo am făcut sumă de stupi“, povestește Beniamin Iovan.
Nu numai că a reușit să refacă numărul de stupi pe care îi avea înainte de plecarea în armată, dar a găsit de cuviință să împărtășească și altora pasiunea sa. A oferit stupi cu tot cu secretele îngrijirii albinelor, așa că astăzi mulți se pot mândri cu statutul de apicultori pentru că Beniamin Iovan a avut grijă să-i învețe tot ce știa despre albine.
„Am vândut poate 2.000 de stupi, în toate județele. Am vândut aici, pe mahala, acum trei ani, 20 de stupi și acum persoana respectivă are 130. M-am dus și le-am arătat. Am dat cu toată inima. Toți au făcut mai mulți stupi, pentru că le-am spus orice secret. Ce am dat a fost de mirare! Le-am dat și nepoților câte 30 de stupi. Umblă prin ei cu atâta pricepere de mă ung pe suflet. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat atât de mult cu stupii ăștia de nu pot să spun! E o mare pasiune. Le-am spus alor mei că atunci când mă voi duce la cele veșnice să mă scoată în mijlocul lor, printre albinele pe care le-am iubit şi îngrijit toată viaţa“, a mai spus Beniamin Iovan.
Toată ziua o petrece în mijlocul albinelor, uitând câteodată și să mănânce. Cel mai greu îi este iarna, căci nu le mai aude zumzăitul și nici nu le poate vedea, așa că așteaptă cu nerăbdarea primăvara. Îi mulțumește în fiecare zi celui de Sus, căci se crede binecuvântat. Este un apicultor tradițional, care respectă cu sfințenie vechiul meșteșug. A vrut să învețe cât mai multă lume să îngrijească stupii, pentru a aduna miere pură, curată. Își amintește cu plăcere de vremurile când strângea miere de la pălămidă, dafini, scaieți, rapiță. „Am tras într-un an, de la 50 de stupi, 2 tone și 400 de kilograme. La trei săptămâni, trăgeam trei bidoane de șase vedre, care aveau 90 de kilograme de miere. Mă dăduseră fruntaș la filială“, povestește Beniamin Iovan.
Mulți clienți au bătut la poarta casei sale modeste, tot astfel cum mulți au învățat tainele îngrijirii albinelor de la bătrânul apicultor. Povestea sa este astăzi a multor apicultori, formați de el.
