De 30 de ani este în slujba copiilor din satul natal şi încearcă să îi ajute să îşi croiască o soartă mai bună. Şi-a făcut un ţel din a-i învăţa şi a-i îndruma pe drumul vieţii şi spune că dragostea este cea mai importantă armă în procesul educativ. Este povestea unei învăţătoare de la Şcoala Gimnazială Punghina din Mehedinţi, care în lecţiile pe care le desfăşoară cu elevii include şi vizite la bătrânii satului, ce au nevoie de ajutor sau cărora pur şi simplu le face bine să li se deschidă poarta.
Se numeşte Cojocaru Ionica şi de trei decenii a ales să le fie alături copiilor din satul ei, să stea în pragul clasei la fiecare început de an, să îi primească zâmbitoare în fiecare dimineaţă şi să îi înveţe că pot să răzbată în viaţă, chiar dacă provin din mediul rural şi instrumentele de care dispun poate nu sunt atât de multe ca în şcolile de la oraş. A ştiut dintotdeauna că dragostea de copii este mai puternică decât orice metodă de învăţământ şi prima care educă. Într-o perioadă în care majoritatea tinerilor pleacă de pe meleagurile natale, ea a ales să rămână pentru că a simţit că poate schimba destine şi poate aduce o rază de speranţă în suflete. „Sunt fiica satului şi am rămas aici pentru părinţii mei, pentru noua generaţie, iar ceea ce m-a călăuzit a fost dragostea de copii şi de sat. Sunt printre puţinii din generaţia mea care au rămas, ceilalţi toţi au plecat la oraş, dar am simţit că este nevoie de mine aici şi am ales să rămân“, a spus, cu lacrimi în ochi, Ionica Cojocaru.
În cei 30 de ani de carieră, poate metodele de învăţământ s-au mai schimbat, copiii au fost diferiţi, un singur lucru însă a rămas: dragostea pentru elevi. Cu dragoste pentru copii a reuşit să îi înveţe că îşi pot dori mai mult şi că educaţia formează şi schimbă caractere. În lecţiile pe care le face cu elevii a inclus şi vizite la bătrânii satului, ce au nevoie de ajutor sau cărora pur şi simplu le face bine să li se deschidă poarta. Aşa se făcea atunci când era ea elevă. Aşa face şi ea azi. „Educaţia porneşte din suflet şi am încercat să le insuflu copiilor dragostea pentru a învăţa, dar şi dragostea pentru oameni. Mereu le spun că trebuie să îşi respecte şi să îşi ajute părinţii şi bătrânii satului. Când eram copil, îmi amintesc cum domnul învăţător ne ducea în vizită la cei bătrâni şi singuri şi îi ajutam la treburile gospodăreşti. Aveam bătrâne care au rămas fără fiii lor şi mergeam să le ajutăm. Ele, drept răsplată, ne dădeau câte o bombonică atunci când plecam, dar cel mai de preţ pentru noi era fericirea din ochii lor, iar zâmbetul lor şi bucuria că le-am deschis poarta ne emoţionau. Acum încercăm să includem în lecţiile noastre şi activităţile gospodăreşti pentru că este important ca elevii să ştie de mici să dea o mână de ajutor părinţilor sau bunicilor. E mai dificil însă cu copiii de azi pentru că noi le transmitem acest lucru, dar şi părinţii au un rol important în acest demers. Noi avem şi copii de etnie romă şi, de multe ori, la şedinţele cu părinţii trebuie să le explicăm şi lor cum să îşi educe copiii“, a mai spus Ionica Cojocaru.
„Numărul copiilor a scăzut tot mai mult şi mă doare să văd acest lucru“
Predă la Şcoala de centru din Punghina şi spune că nimic nu i se pare mai trist decât faptul că asistă neputincioasă la închiderea, rând pe rând, a unităţilor de învăţământ. Natalitatea scăzută, lipsa locurilor de muncă şi plecarea tinerilor sunt doar câţiva dintre factorii care au condus la acest fenomen. În urmă cu doar câţiva ani erau peste 500 de copii în sat, iar conducerea de atunci a şcolii credea că va trebui să mai construiască unităţi de învăţământ. Nu a mai fost nevoie, însă. Numărul copiilor s-a redus dramatic în ultimul timp, iar unele şcoli au ajuns să se închidă. „Mai avem la Recea o şcoală primară, cu cinci clase pregătitoare, unde lucrează patru învăţătoare. Aici, la şcoala de centru, avem şi învăţământ primar, şi gimnazial, iar Şcoala din Cearâng s-a desfiinţat. Mai avem la Drincea o singură clasă, în care învaţă simultan 14 copii din învăţământul primar. În total, mai sunt 290 de copii în şcolile din Punghina, faţă de anii trecuţi, când erau peste 500. Era numai zumzet în şcoli! Fostul director chiar credea că vom fi nevoiţi să mai construim o şcoală. În numai câţiva ani, numărul lor a scăzut tot mai mult şi mă doare să văd acest lucru. Mă tem că, dacă nu se vor găsi soluţii care să îi determine pe tineri să rămână în sate, fenomenul se va acutiza“, a mai spus învăţătoarea.
Până atunci, însă, 18 elevi din clasa pregătitoare şi din clasa întâi aşteaptă să fie iniţiaţi în tainele educaţiei de către doamna învăţătoare. Porţile şcolii s-au deschis de numai o săptămână, copiii sunt la început de drum şi, cine ştie, poate printre ei se află viitorul învăţător al Şcolii din Punghina.
Monica Stuparu
