Comuna Popeşti, din județul Vâlcea, ascunde într-o pădure dintre dealuri unul dintre cele mai vechi şi mai pitoreşti sate din România. Este vorba despre cătunul Firijba, unde timpul parcă s-a oprit în loc, iar peisajul îţi spune o poveste din care nu ai vrea să mai pleci vreodată. Timpul neiertător nu a zăbovit, însă, şi pentru oamenii locului, care s-au dus lăsând în urmă traiul greu, dar şi peisajul sublim de care s-au bucurat o viaţă întreagă. Istoricii susțin că Firijba supravieţuieşte încă de pe vremea dacilor. Dar acum e pe cale să dispară, odată cu cele doar 19 suflete care îşi mai duc traiul pe aceste meleaguri.
Am ajuns la Firijba după câţiva kilometri de mers de la primăria comunei Popeşti, pe un drum de deal fermecător, care şerpuieşte printr-o pădure plină de verdeaţă. Cu toate că satul a amuţit pentru că aici mai trăiesc mai puţin de 20 de oameni, iar multe case sunt pustii, el este animat de frumuseţea şi culorile naturii. În Firijba, nici locuinţele dărăpănate nu urâţesc tabloul, ci îi dau un farmec aparte. În vârf de deal, la marginea satului, am întâlnit-o pe Victoria Vasilescu, care ne-a poftit în gospodăria pe care i-au lăsat-o părinţii şi pe care o îngrijeşte cu multă dragoste, în amintirea vremurilor apuse. În micul cătun a văzut lumina zilei, aici şi-a trăit copilăria şi tot aici i-a rămas definitiv inima, chiar dacă viaţa a dus-o departe de casă şi a devenit femeie învăţată. „M-am născut în 1942. Aici am crescut, aici am făcut şcoala primară. După aceea am mers la liceu, apoi la facultate în Craiova. Am fost profesoară de georgrafie. Am predat foarte mulţi ani în Râmnicu Vâlcea. Acum locuiesc acolo, în Firijba suntem sezonieri. Eu cu soţul venim şi stăm aici toată perioada de peste an când este cald şi ne ocupăm de gospodărie. Părinţii mei nu mai sunt. Mă întorc aici întotdeauna pentru că locul natal te atrage tot timpul, mai ales că aici, la Firijba, este multă linişte şi frumuseţe. Când venim, mai facem şi noi ce putem prin gospodărie. Dar anul acesta s-a prelungit iarna şi ne-a cam lăsat în urmă cu toate muncile. Nu mai găsim oameni care să ne mai ajute să lucrăm pământul. Aici sunt toţi bătrâni. Mai este doar o singură familie de tineri, iar în tot satul mai sunt şase familii complete şi şase femei singure. Pentru mine este dureros să văd că au mai rămas atât de puţini oameni. De când m-am născut, am dus o viaţă destul de grea. Satul nostru era greu accesibil, mergeam pe jos câte cinci kilometri în fiecare zi să ajungem în satul Dăeşti, prin zăpezi şi prin nămoale. Din păcate, nimeni nu a ajutat cu nimic acest sat. Abia anul trecut s-a turnat asfalt până la noi“, a povestit femeia.
„Să te trezeşti dimineaţa în Firijba este o splendoare“
Cu lacrimi în ochi, Victoria rememorează viața trăită în locul natal şi este mâhnită de faptul că satul se stinge văzând cu ochii. „Eu ţin extraordinar de mult la sătenii mei de aici. Nu a fost zi în care, fiind aici, să nu îi sun pe toţi cei care au telefoane şi să îi întreb dacă au nevoie să le cumpărăm ceva. În Firijba nu există nici un magazin, pentru bătrâni este greu să îşi cumpere cele trebuincioase. Acum s-au înţeles cu o persoană care vine cu maşina şi le aduce pâine şi ce mai au nevoie. Sunt multe case părăsite, este dezolant când vezi că atâţia oameni au dispărut. Nu are cine să mai întreţină aceste case. O amintire care mi-a rămas în minte este aceea când mergeam din Firijba prin zăpezi şi ajungeam cu picioarele ude la şcoală. Profesorii ne puneau lângă sobe să ne încălzim picioarele şi să ne uscăm încălţămintea şi răspundeam la întrebări direct de lângă sobă. Încă ceva ce mi-a marcat copilăria au fost lupii, care se auzeau urlând în pădure când plecam la şcoală. Cu toate greutăţile de aici să te trezeşti dimineaţa în Firijba şi să te uiţi la frumuseţea care este aici, este o splendoare. Simţi ceva care te înviorează şi te răscoleşte. Iar aerul curat face foarte mult bine. Satul nostru are o poziţie geografică foarte frumoasă, este aşezat în zonă depresionară şi este ferit de multe fenomene naturale. Se pot face multe lucruri aici, dar trebuie un organizator bun, trebuie interes şi cel mai bine ar fi să vină aici un investitor care să valorifice zona“, a mai spus Victoria Vasilescu.
Neica Amza Pellea din Firijba
În curtea Victoriei l-am întâlnit şi pe unul dintre ultimii pământeni ai micului sat vâlcean. Are 83 de ani şi încă se încumetă la munca din gospodărie. Cu farmecul şi gesturile lui Nea Marin de la Băileşti, Dumitru Irinescu este savuros. O discuţie cu el te face să uiţi de toate şi să râzi cu poftă, în timp ce-i asculţi poveştile spuse cu iscusinţă. Întreaga viaţă şi-a petrecut-o în Firijba, unde a cunoscut sărăcia, bolile, războiul, dar şi fericirea. „În 1935 m-am născut. Eram şase copii la părinţi. Nu aveam pe ce să dormim. Dormeam pe patru blăni, pe rogojini, buruieni de prin bălţi şi papură împletită. În 1947 aveam 12 ani. Ne întrebam: ce facem cu sărăcia? Era secetă, aveam păduchi pe noi, erau războaie. Dă-i, fă-i, dregi. Ce facem, Doamne? Eu aveam râie şi păduchi la 12 ani. Mă râcâiam printre degete de râie, şi pe spate. Mă ustura, dar nu aveam ce să fac. Păduchii erau pe mine ca nişte căpuşe. După aceea, au adus în România, de la ruşi, DDT-ul (insecticid Diclor-Difenil-Tricloretanul – n.r.) şi ne dădeam cu el. Ustura, dar trebuia să ne dăm cu el pentru că ne mâncau păduchii. Prin ‘52, când am mai scăpat de greutăţi, cineva a venit cu ideea să facă un colectiv în Firijba, în mărăcini. Cum să facă, mă, colectiv în mărăcini? Ne-au minţit până ne-au băgat la muncă, am muncit la ţăruş şi ne dădeau 1,5 lei pe ziua de muncă şi pâine pe cartelă. Noi între noi românii ne minţim, să mănânc eu mai mult şi tu mai puţin, neică!“, a povestit Neica, aşa cum îi spun sătenii.
Parisul păleşte în faţa Firijbei
Datorită unuia dintre băieţii săi, Neica a cunoscut Parisul, la 72 de ani. A rămas impresionat de măreţia capitalei Franţei, dar tot nu ar lăsa în urmă Firijba pentru ea. Cu acelaşi stil hâtru, ne povesteşte despre Parisul văzut prin ochii lui de vâlcean neaoş. „Am doi copii, m-am înţeles bine cu soţia. Trăieşte şi ea. Copiii i-am crescut bine. Acum unul este în Grecia, iar altul în Paris. În 2005 a venit aici şi m-a luat şi m-a dus acolo, în treburile francezilor. Am aşa o durere că acum nu pot să mă mai duc pe acolo… M-a dus copilul în Turnul Eiffel, sus. Mi-a zis: bei o bere? Da, beau o bere. Mi-a adus un pahar lung. Când am pus în gură berea am zis: aaa, aici e berea deosebită faţă de cea din România! Am sorbit-o imediat. Vă las cu cuvânt: dacă aveţi ocazia să ajungeţi acolo, trebuie să fiţi sănătoşi, să nu aveţi dureri de stomac şi nici ameţeli. Atunci aveam 72 de ani. Nu prea am putut să privesc Parisul de sus, l-am privit de jos. Ce mi-a plăcut cel mai mult este că toate construcţiile nu au mai mult de trei etaje. Francezii n-au dat fuga să facă multe etaje, cum facem noi, românii. Acolo e totul aşezat. Seara, la turn, ne-am dus în vizită. Domnilor, copiilor, vai de viaţa mea! Când au dat drumul la lumini, le biciuiau de nu ne mai puteam înţelege în vorbă. Cu toate astea, nu aş pleca din Firijba să mă duc acolo pentru că sunt crescut aici, în mărăcini şi în pădure. Aici trebuie să mor, acolo am fost doar în vizită la copii“.
De peste 20 de ani fără copii
De când i-au plecat copiii, Neica s-a obişnuit să trăiască doar cu soţia. Nu le-a ştiut nimeni durerile, neputinţa şi tristeţile. Au învăţat că trebuie să-şi ducă viaţa până la capăt şi le-au vindecat pe toate din mers. Nu se plânge de nimic şi se mulţumeşte să știe că sunt bine copiii lui. În schimb, trăieşte cu o tristeţe nemărginită. Satul pe care l-a iubit o viaţă riscă să piară. „Copiii mi-au plecat din 1997 şi 1998. Ne-am obişnuit fără ei cu multă ambiţie, pentru că dacă rămâneau aici cine ştie ce se întâmpla cu ei. Erau, poate, slugi prin ţară. E greu, dar aproape i-am uitat, obligaţi de situaţie. Aici ce să facem? Să murim toţi de foame în mărăcini? Vorbim la telefon, ne sună ei. În fiecare zi merg de la deal la vale şi văd casele părăsite. Au plecat toţi pe lumea cealaltă, aşa cum plecăm toţi, la rândul nostru. Eu încă nu mă gândesc la acel moment. N-am fost niciodată în spital, nu ştiu ce e aia injecţie. Am fost sănătos, m-am abţinut de la băutură şi ţigări şi mi-a făcut bine aerul acesta de pădure şi de mărăcini. Plămânul meu e întotdeauna sănătos“, a încheiat Dumitru Irinescu.
Am plecat din satul vâlcean fermecaţi de frumuseţea lui şi a oamenilor. Atmosfera Firijbei te face să vrei să te întorci măcar cu gândul și să-ți imaginezi satul în toate momentele zilei, cu ultimii bătrâni ai săi, care se pregătesc să se stingă odată cu satul în care s-au trezit o viaţă.
