Cum terminarăm cursurile în Capitală, fugirăm spre gară să prindem trenul ce ne ducea acasă: InterRegio 1593, de la ora 17.25.
Scăparăm de zbuciumul traficului bucureştean, unde autobuzele sunt neîncăpătoare, taximetriştii vin sau nu, şi respirarăm uşuraţi la vederea gării. Coloanele impunătoare îţi transmit un sentiment de siguranţă şi linişe. Hilar, aceste sentimente ne fură spulberate imediat ce-i trecurăm pragul.
„Stai, bă, la coadă!“, se auzi de cum intrăm. În faţa noastră se întind cozi peste cozi. Cozi care parcă mai degrabă te îndepărtează de ghişeele obosite decât să te apropie. Cozi în care timpul se mişcă haotic. Cozi în care nimic nu se întâmplă.
Deşi timpul trece într-un mod accelerat, noi ne aflăm în acelaşi loc. Timpul trece pe lângă tine şi aştepţi.
Picioarele ţi se îngreunează. Îţi muţi centrul de greutate al corpului de pe un picior pe altul. Laşi bagajele din braţe aruncate jos. Capul ţi-l sprijini în mâini. Spatele se înconvoaie. Vocea nazală ce se aude în difuzoare îţi acoperă gândurile. Scrâşneşti din dinţi.
Tânjeşti după coada învecinată, unde ritmul pare mai alert şi crezi că ai şanse sporite să ajungi în faţă mai repede. Te muţi şi rămâi dezamăgit. Ritmul este acelaşi.
Lumea începe să vocifereze. Gândurile care până acum erau rostite printre dinţi încep să prindă contur şi glas.
Startul se dă atunci când primeşti biletul fără loc. Un fior rece îţi străpunge corpul, dar îţi aduci aminte că trebuie să prinzi trenul şi treci peste.
Alergi haotic cu paşi mari, cu bagaje în spate, pe braţe şi cu „lozul câştigător“ în dinţi spre trenul care speri să te scoată din strâmtoarea nervilor monstruoşi. Surpriză! Ce vezi? Peronul freamătă. Te izbeşti frontal de alte cozi. Sute de oameni încearcă să-şi găsească locurile într-unul dintre cele trei vagoane mult prea strâmte. Te strecori printre bagaje, plase cu ierburi şi alte minunăţii, coate şi picioare. Capul îţi plesneşte, nervii se întind din ce în ce mai mult.
Cutia de bere, proptă la ușă
Urci în vagon şi simţi cum aerul nu este suficient, cum spaţiul personal dispare încet, încet. Puhoiul de oameni ne împinge în spatele vagonului. Ne ţinem de mâini pentru a nu ne putea separa. Subestimez spaţiul, se pare, deoarece chiar au loc o sută pe persoane aici. „Mergi, mergi, mai e un loc acolo, nu vezi?“, se aude din spate. Noi nu vedem niciunul, dar ne conformăm şi ne târâm înainte. Un râs nevrotic ne cuprinde. Trenul porneşte. Marşul se opreşte. Acum ne zgâlţâim în stânga şi în dreapta. Minunat! Găsesc să îmi sprijin umărul pe o uşă care din minut în minut vrea să mă strivească. Cu bagajele în braţe, încerc să văd unde îmi sunt picioarele. Pe dreptul îl văd. Doamnele şi domnii navetişti se pare că știu cum să procedeze în astfel de situaţii. Au venit pregătiţi cu tabureţi pe care stau nestingheriţi şi decojesc seminţe de tot felul. Pe mine uşa încă vrea să mă strivească. În stânga mea se aud doze de bere desfăcându-se una după alta. După golire, servesc drept proptă între uşile vagonului, pentru a mai intra puţin aer. „Înfige-o bine acolo că stă ea!“, spune una dintre doamnele navetiste. Piciorul drept devine greu sub covorul cojilor de seminţe, nu îl mai văd, îl scutur, dar doamna are grijă să mi-l acopere repede, nu mai insist.
Un murmur se naşte pe buzele călătorilor: „Naşul! Naşul! Naşul!“, se aude cu ecou pe culoarele trenului, mai că ţi se zbârleşte pielea pe tine. Iniţial, răsuflu uşurată la gândul că cei mai mulţi dintre navetişti, împreună cu ierburile şi cu seminţele lor, vor coborî, apoi mă întreb îngrijorată cum va ajunge naşul aici. Stau și privesc. Văd cum controlorul îşi face apariţia într-o uniformă albastră ce se asortează cu tapiţeria. Privirea îi rămâne goală, pesemne că acest peisaj îl vede constant. Nu pare să-l mişte nimic, nici zdruncinăturile trenului. Pluteşte prin mulţimea care încearcă să-i facă loc. Cu paşi mărunţi, se urcă unii peste alţii. Nu ai loc să îţi ţii mâinile pe lângă corp şi astfel le ridici. Le ţii în aer ca la un concert. „Du-te, mă, mai încolo“, se aude o voce, dar nu știm de unde. Cu toţii devenim pe rând mici contorsionişti. Vine şi rândul meu. Cu greu ajung să scot biletul pe care trebuie să îl arăt. Un cot ascuţit îmi străpunge coastele. Un navetist îmi vânase locul. El nu știe însă de uşa care ţine morţiş să strivească pe cineva. Zâmbetul îmi reapare pe buze. Acum mă aflu undeva în mijlocul culoarului, fără să îmi dau seama cum am ajuns aici. Caut în zadar un punct de sprijin. Singurul lucru de care mă pot rezema este umărul vecinului de suferinţă. Mă uit în jur şi realizez că nici să cad nu am unde. Râsul nevrotic reapare. După un drum anevoios, mai ales pentru călători, naşul ajunge în mijlocul navetiştilor. Mirarea nu mi-e mare când îmi dau seama că se cunosc, sunt „de-ai trenului“.
Videle, prima staţie unde speranţa reînvie. Puhoiul de oameni care până acum se înghesuia să îşi găsească un loc, acum se înghesuia să se elibereze din strâmtoare. O cursă cu obstacole. Noi, cei care rămânem, suntem obstacolele. Trebuie să te fereşti de coate, picioare, bagaje și plase cu ierburi şi alte minuni. Nu mai e o problemă, în 60 de minute petrecute aici am învăţat tehnici de apărare.
Vagonul se eliberează. Puhoiul dispare împreună cu bagajele și plasele cu ierburi aruncate pe te miri unde. „Ce era oare cu acele ierburi?“, mă tot întreb. Rămân totuşi aerul greu respirabil, cojile seminţelor, sticle goale şi ambalaje, dar e bine. Îmi văd picioarele, îmi simt mâinile. Acum nu am doar un loc liber, am patru, și mi-l pot alege pe cel pe care îl doresc. Îmi port zâmbetul pe buze de aici şi până înapoi în Bănie. Ne relaxăm, începem să analizăm cele întâmplate şi ne amuzăm copios. A fost o călătorie cu peripeţii, în care fiecare moment ne conducea către o altă extremă. Acum așteptăm cu interes următoarea călătorie. Ne întrebăm ce oare se mai poate întâmpla.
Beatrice Spătaru
