Aproape toți copiii iubesc animalele și când ajung la zoo manifestă o curiozitate aparte cu precădere față de animalele pe care le știu doar de la televizor sau din cărți, animale sălbatice care nu trăiesc în țara noastră. Cei mai curajoşi se țin cu mânuțele de gratiile cuştilor, cei sfioşi stau în braţele părinţilor, însă cu toţii privesc cu ochi mari şi curioşi creaturile misterioase din faţa lor. Imaginaţia copilăriei nu are limite. Ea trece dincolo de acele gratii. Cei mici devin pe rând eroi ai junglei alături de regele leu, exploratori în clanul maimuţelor, adevăraţi vânători alături de tigri feroce, călători în lumi îndepărtate pe spatele păsărilor, graţioşi dansatori ai apelor alături de elegantele lebede. Iar când vizita la grădina zoologică se încheie, îşi poartă visele acasă.
Am purtat și eu visul cu mine acasă, unde a tot crescut. A devenit curiozitate şi totodată dorinţă. Gândul că în spatele gratiilor se află poveşti nemaiauzite mi-a stârnit şi mai mult curiozitatea. Povestea puiului de leu născut în captivitate și abandonat de mama lui m-a determinat să vizitez grădina zoologică din Parcul „Romanescu“.
Întâlnirea cu puiul de leu
Aleile parcului mă conduc către porţile grădinii. Porţi închise, înalte, cu grilaj negru, care separă cele două lumi, lumea reală a oamenilor de cea fantastică a creaturilor sălbatice. Îndată ce porţile se închid în urma mea, aud răcnetul leului. Un strigăt puternic, foarte puternic. Pesemne că regele leu mi-a simţit prezenţa. Inima îmi tresare, respiraţia devine uşor sacadată, pământul sub picioare nesigur.
Administratorul grădinii zoologice, Laurențiu Păun, zâmbește și-mi spune că vocea este a lui Leon, micul leu (dacă strigătul micului leu este atât de puternic, ceva îmi spune că strigătul regelui m-ar împietri), apoi mă conduce la el. Intrăm într-o încăpere cu pereţi groşi de ciment. La capătul culoarului se vedea o poartă cu gratii verzi, printre care se zărește un ghemotoc de blană portocalie. Cu cât mă apropii mai mult, ghemotocul se face din ce în ce mai mare, neaşteptat de mare pentru un pui de doar nouă luni. „El e Leon“, face prezentările administratorul. Apoi deschide poarta şi intră. După ce i-am auzit strigătul, Leon nu mai pare atât de inocent, aşa că rămân pe loc. Cei doi încep să se joace, puiul aleargă în jurul omului, se gudură, sare, se comportă ca o pisică, o pisică mult mai mare. Intru. Mă simte. Vine. Ghemul uriaș și portocaliu de blană, leuțul Leon, este la o palmă de mine. Mă privește fix, cu ochi mari şi curioşi, exact cum îl privesc şi eu. Îmi țin puțin respirația, crezând că astfel nu mă vor trăda emoţiile. Funcționează. Pufoșenia vrea să se joace, așa că mă consideră imediat prietenul lui. Întins mâna tremurândă, ca semn al prieteniei mele, apoi îmi cufund ușor degetele în coama lui zbârlită. Atingerea îmi amintește de păpușile de pluș abandonate undeva pe dulap. El nu mă scapă din ochi. Același lucru îl fac și eu.
În timp ce Leon îmi arată instinctele lui de felină feroce, cu burtica în sus și cu labele sprijinite pe genunchiul meu, administratorul îmi spune povestea puiului de leu. „Leon a fost părăsit la naștere de mama lui. De obicei, când este vorba de animale crescute în captivitate, există riscuri foarte mari, deoarece animalele pot prezenta un comportament deviant, inclusiv să nu accepte puiul. Așa a făcut și mama lui Leon, dar noi l-am adoptat. De când avea două zile, l-am hrănit cu biberonul din două în două ore, i-am făcut toate poftele ca să nu se simtă singur. Grija cea mai mare a fost asigurarea hranei corespunzătoare și trecerea de la laptele cu vitamine la carnea crudă. Acum are propriul lui padoc, nu mai stă în birourile noastre“, îmi istorisește Laurențiu Păun, șeful biroului de administrare a Grădinii Zoologice.
Deodată, lui Leon i se pare interesantă mâneca bluzei pe care o port. Se hotărăște să o ronțăie ușor, cu tot cu mâna mea. Dinții nu i s-au ascuțit încă, dar instinctele sunt vii. Puiul nu va locui niciodată cu părinții lui, deoarece tatăl nerecunoscându-l îl va considera rival. Fiind născut în captivitate, Leon nu poate fi eliberat în sălbăticie. „Un leu de la zoo nu este totuna cu unul care trăiește sub cerul liber. El nu este învățat de mama lui să vâneze, instincte are, dar nu și le poate dezvolta, iar acest lucru îi poate fi fatal în salbăticie. Aici animalele sunt obișnuite să li se asigure hrana, nu să alerge după ea. Nici hrana pe care o primesc felinele în grădinile zoologice nu este totuna cu vânatul din mediul lor natural“, îmi explică administratorul.
habitatul natural al animalelor
Poveștile animalelor
Îl las pe Leon în urmă să își continue joaca de după-amiază și plec să le cunosc și pe celelalte animale. Vecinii puiului de leu sunt chiar părinții lui. Tatăl, Dani, este veteranul grădinii zoologice. Puțin mai departe este tigrul. Întâlnirea cu acesta mă lasă fără cuvinte. În ciuda dimensiunii care depășește imaginația oricui, e plin de grație. Stă în fața noastră drept, mândru, conștient de propria-i putere. Deodată, culoarul pare mai mic, grădina toată pare mai mică, universul însuși devine mic. Privirea-i șireată mă face să stau deoparte. Împietresc câteva minute cu ochii ațințiti spre el. Mă privește fix.
După ce-mi vine inima la loc, vizitez urșii. Cei doi „Moși Martini“ bruni stau în fund în mijlocul unei imense salate de fructe, decojind cu ghearele lungi portocale. Prezența noastră nu le stârnește curiozitatea. Mănâncă fără niciun stres pulpa citricelor, înlăturând cu grijă și îndemânare cojile.
Mă îndrept apoi către clanul maimuțelor, care ne întâmpină cu energia lor caracteristică și ne înconjoară. Una dintre ele sare pe umărul administratorului, alta ne privește atârnată de coadă cu capul în jos. Două-trei ne iau prin învăluire de la spate, altele din lateral. Iau câteva semințe din bolul administratorului și întind mâna către o una dintre acrobate. Aceasta se apropie ușor-ușor, iar semințele din palma mea dispar într-o clipită. Agilitatea de care dau dovadă mă fascinează. Întind din nou mâna, de data acesta fără semințe. Una dintre acrobate îmi desface degetele rând pe rând, sperând că le va gasi. Palmele ei au asprimea mâinilor muncite ale oamenilor. Îmi pare rău că o păcălesc, dar o mai fac o dată, căci mă amuză teribil expresia sprâncenelor încruntate atunci când nu găsește nimic. Ca un copil îmbufnat, maimuța se încruntă, țipă și mă plesnește. Râd și plec, nu înainte de a-i da semințele.
Alături de ele este țarcul lui Codiță, veverița pe care administratorul a găsit-o aproape fără suflare undeva în parc. „Era aşa mică încât îi dădeam lapte cu pipeta. Până când a crescut mare, a stat la mine în buzunar. Atunci când conduceam maşina, ieşea din buzunar şi stătea pe volan, iar când luam un viraj se urca înapoi în buzunar. Mă duceam la birouri cu ea, toţi mă întrebau: «Unde-i veveriţa?», iar eu le-o arătam în buzunar“, povestește cu zâmbetul pe buze Laurențiu Păun. Codiță este o evadată nehotărâtă, a plecat în expediție prin parc de două ori, dar de fiecare dată s-a întors la căsuța ei plină cu bunătăți. Căsuță pe care acum a început să o pregătească pentru iarnă.
Astfel am vizitat rând pe rând toți locuitorii grădinii zoologice, animale sălbatice, fiecare cu propria-i poveste: cei patru pui de barză salvați dintr-un incendiu, lama și bivolița gestantă părăsite în apropierea iernii undeva pe câmpurile Rovăneștilor, căprioare, mufloni, struți, lupi.
A fost reamenajată întreaga suprafață a Grădinii Zoologice, țarcurile exterioare, cât și clădirile în care sunt cazate animalele. În interiorul țarcurilor au fost instalate umbrare, voliere, toate realizate de angajații Grădinii Zoologice astfel încât să reproducă pe cât posibil habitatul natural al animalelor.
Vizita mea la Grădina Zoologică se încheie. Pășesc încet către porțile ce mă conduc spre lumea oamenilor. Arunc o privire către animalele ce m-au fascinat. Mă întorc cu spatele și trec de porți. Aud iar strigătul lui Leon și zâmbesc.
Beatrice Spătaru
