În urmă cu două săptămâni, Marina urma să vină în România pentru a petrece timp cu bunica sa, Elena, după ce aceasta a fost operată în urma unui infarct. Ultima dată când au vorbit la telefon, bunica se pregătea de externare. A doua zi, de dimineaţă, Elena avea să ajungă înapoi acasă, la ai săi. La ora când Marina vorbea cu Elena, mama femeii, Irini, era la cumpărături, se pregătea să o întâmpine. La mai puţin de o oră de la discuţia cu nepoata, familia pacientei a primit un telefon. Elena murise în urma unui stop cardiac. Familia nu ştie exact de ce, dar ştie cum au fost cele opt zile în spitalul în care bolnavii sunt umiliţi şi trataţi mai degrabă ca „elemente perturbatoare” ale liniştii personalului decât ca oameni care au nevoie de ajutor.
Opt zile de spital au fost de ajuns pentru ca familia Elenei să rămână traumatizată de lucrurile care se întâmplă la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova. „Pastile nu există, scutece pentru adulţi nu există, sânge nu există, mâncarea este de groază, camerele de spital sunt vai de ele, asistentele se comportă de parcă oamenii sunt animale. Iar aparent toate analizele ies perfect, dar omul moare fără să se ştie de ce”, rezumă Marina, nepoata Elenei, zilele de purgatoriu trăite de bolnavă înainte de a fi pierdută.
Firul celor 8 zile fără capăt
Elena Parzincas a fost internată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă pe 2 mai, în urma unui infarct. A fost supusă unor intervenţii în urma cărora i s-au montat trei stenturi. Procedurile au decurs bine, după spusele medicului. La scurt timp după a doua intervenţie, care a avut loc pe 6 mai, familia a fost însă anunţată că pacienta are hemoragie la piciorul unde i s-a făcut a doua intervenţie şi i-a scăzut hemoglobina.
„Ni s-a zis că s-ar putea să aibă nevoie de sânge. Cu ajutorul unei relaţii personale, am reuşit să facem rost rapid de o pungă pentru bunica mea. Este foarte ruşinos şi jalnic că în anul 2022 oamenii sunt nevoiţi să alerge după cunoştinţe şi relaţii pentru a salva un om”, povesteşte Marina.
Pe 9 mai 2022, bunicii sale i-a fost administrat sânge, iar familiei i s-a transmis că analizele sunt foarte bune şi pacienta poate fi externată după zilele de weekend.
În aceste zile, familia a sunat pentru noutăţi şi „de fiecare dată ni s-a zis că bunica este bine, analizele sunt bune şi este stabilă, fără probleme sau risc”. În seara de 10 mai, Elena a murit. La mai puţin de o oră după ce vorbise ultima dată la telefon cu nepoata sa, care se pregătea să urce în avion ca să vină să o vadă.
Echipa medicală spune că a făcut tot posibilul să o salveze. „Am resuscitat-o intens, din păcate, însă, fără rezultat”, ne-a declarat dr. Sebastian Militaru, care era de gardă când s-a produs decesul.
Fără sânge
Elena a fost iubită. Familia a insistat zilnic să afle informaţii despre pacientă şi a făcut tot posibilul pentru a o ajuta. Când personalul medical a spus că e nevoie de sânge, mama pacientei a obţinut urgent o pungă cu ajutorul „unei relaţii personale”. Pentru că România nu este ţara care să te lase să trăieşti fără „intervenţii”, oricât ţi-ai dori să nu apelezi la ele. Când s-au cerut scutece de adulţi, pentru că în spitalele de stat astfel de lucruri fac parte deja din categoria produselor de lux, a adus şi scutece. Pentru că atunci când un om drag ajunge în spital, nu stă nimeni să aşeze reflectorul pe muntele de mizerie şi de neajunsuri din sistem. Faci tot ce ţi se cere, fără să crâcneşti. Moartea nu aşteaptă după justiţiari.
„Centrul de sânge nu aparţine spitalului, noi facem comandă şi sângele ajunge în Unitatea de Transfuzii Sanguine. Din păcate, ne confruntăm cu o lipsă de donatori”, spune managerul spitalului, Eugen Georgescu.
„După intervenţie, obligatoriu dăm tratament anticoagulant pentru că altfel se înfundă stenturile şi pacientul moare”, explică medicul cardiolog Octavian Istrătoaie, şeful secţiei de cardiologie de la SCJU Craiova. În urma acestui tratament, unii pacienţi pot dezvolta hemoragii: „Depinde de „terenul” pacientului, de mai multe condiţii particulare. Noi am aplicat tratament standard, dar un bătrân de 83 de ani se întâmplă să piardă sânge în astfel de situaţii. Pacienta a primit în cele din urmă sânge, dar a durat până să se aducă. A primit sânge de la noi la ora 24, a primit trei zile la rând sânge”, adaugă medicul.
Medicament trecut pe fişă, dar mama pacientei spune că nu l-a primit
După ce discutăm cu familia pacientei, ajungem la spital, unde stăm de vorbă cu managerul Eugen Georgescu, directorul medical Cristiana Geormăneanu, asistenta şefă Carmen Oprescu şi şeful secţiei de cardiologie, dr. Istrătoaie. Asistenta şefă consultă fişa pacientei şi afirmă că Elena Parzincas a primit tratamentul zilnic, cu excepţia datei de 9, când a refuzat tratament şi perfuzie. Managerul spitalului întreabă dacă au fost pe stoc toate medicamentele. Asistenta şefă răspunde că nu ar fi fost trei, dintre care reţinem Sortis. Eugen Georgescu vrea să afle dacă s-a eliberat reţetă ca să cumpere pacienta.
În momentul în care spitalul nu are un medicament, se face un referat către farmacie, farmacia confirmă lipsa acestuia, iar în baza răspunsului, medicului poate să emită o reţetă pe care spitalul o decontează la final.
„Trebuie întrebată doamna doctor, nu scrie aici”, spune asistenta şefă. Dr. Istrătoaie precizează că există posibilitatea ca medicamentul să fie dat din donaţii. Însă Irini, fiica pacientei, susţine că medicamentul nu ar fi ajuns la mama sa.
„Eram acolo, în vizită, când a venit pacienta şi a întrebat: Sortisul l-aţi luat, aveţi?”, iar mama a răspuns că nu îl are. Şi a plecat fără să mai zică nimic. Era pe 10 mai, chiar în ziua în care, câteva ore mai târziu, femeia a decedat.
„Chiar am vrut să mă duc să i-l aduc de acasă, dar mama mi-a zis să nu mai fac drumul pentru că vine a doua zi acasă”.
Când aude că pe fişa pacientei apare chiar refuzul acesteia de a lua tratamentul şi e a primi perfuzie în ziua de 9 mai, fiica Elenei e surprinsă total, ştiind cât a întrebat dacă mai e nevoie de medicamente, dacă nu i se mai pune o perfuzie mamei sale. „Nu pot să cred asta. Vai de capul meu”, repetă Irini de câteva ori.
„Aveţi pastilele? Atunci nu mai luaţi”
Nepoata Elenei povesteşte un alt episod ciudat. „Erau zile când şi bunica, şi colega ei de camera confirmau că nu a venit nimeni cu niciun tratament sau pastila pentru ziua respectivă. Deşi era strict necesar să ia pastilele anti-coagulare după stentare. Exemplu de dialog:
Asistenta: “Aţi luat tratamentul?”
Bunica: “Nu.”
Asistenta: “Păi aveţi pastilele?”
Bunica: “Nu am primit nimic, nicio pastilă.”
Asistenta: “E, atunci nu mai luaţi”.
Cum adică, “nu mai luaţi”?” se întreabă nepoata Elenei.
Şi fiica pacientei spune că a vorbit nu doar cu mama sa, ci şi cu colega de salon, care a confirmat că, în cel puţin una din zile, nimeni nu le-a dat niciun medicament.
În fişa pacientei, tratamentul apare, ne arată echipa medicală a spitalului.
Asistentele fie lipsesc, fie se răstesc
Irini îşi aminteşte că de multe ori, când vorbea la telefon cu mama sa, auzea asistentele răstindu-se la pacienţi. Acelaşi lucru îl povesteşte şi nepoata Elenei.
„Fiica mea chiar le-a întrebat: dar de ce vă comportaţi aşa? E un om bolnav care are nevoie de ajutor. Şi eu le-am spus; nu ne daţi voie nici să vorbim, nici să intrăm. Cred că i se şi închidea telefonul pentru că atunci când vorbeam la telefon se închidea brusc. Le-am spus: e mama mea, vreau să vorbesc cu ea, iar răspunsul lor a fost ceva de genul: doamnă, mai avem şi noi treabă. Ştiam că au proceduri până la 11 şi respectam asta, dar apoi? Nu aveam nicio altă posibilitate să văd ce face”.
Fiica Elenei mai spune că asistentele lipseau perioade lungi, lăsându-i pe pacienţi să geamă şi să strige fără ca nimeni să le răspundă. Iar când veneau, se purtau inuman. „Era o colegă de salon a mamei care se simţea foarte rău, gemea, iar asistenta i-a trântit un: Păi şi ce să-ţi fac eu?! Aşa vorbeşti cu un om bolnav? El e de drag acolo?”…
„Nu se uită, mamă, nimeni la tine”
302 şi 308 au fost camerele groazei, unde Elena Parzincas şi-a petrecut ultimele zile fără ca oamenii care ar fi trebuit să o ajute să îi arate vreo urmă de empatie sau de suport.
Când vorbea cu mama sa, Irini o întreba mereu: E o asistentă sau infirmieră acolo? „Nu e nimeni. Nu se uită, mamă, nimeni la tine. Pe cine să strig? Că nu e nimeni, vin câteodată repede şi pleacă imediat”, îi răspundea aceasta.
„M-a sunat la ora 2 într-o noapte. Avea sondă după stentare şi i s-a desfăcut tubul. Toată noaptea a stat udă, abia spre dimineaţă a venit o infirmieră. I-am scris şi eu un mesaj doctorului şi nu mi s-a răspuns, a stat udă toată noaptea, am dovada apelului său la acea oră…”
Irini a reuşit să îşi vadă mama în ultima zi înainte de deces, după ce a aflat că poate face o cerere specială pentru vizită. În dulapul pacientei, a găsit 10 sticle de apă de 0,5 litri nedesfăcute şi hainele sale, înfiorător de murdare, cocoloşite în sertar. „Mama mi se plângea mereu că nu are apă, dar nici nu ştiu dacă îi dădea, de fapt, cineva. Mâncarea era neatinsă în frigider. Nici nu vă pot descrie ce era în dulap. Hainele erau murdare, pătate de vomă, cocoloşite acolo… Dacă nu obţineam permisiunea pentru vizită, nici măcar nu aş fi ştiut toate aceste lucruri…”, spune Irini. „Măcar am reuşit să o văd pentru ultima dată”.
Pacienţii strigă. Nimeni nu îi aude
Cât timp a stat cu mama sa în salon, femeia a fost îngrozită de chinul pacienţilor din secţie: „Pacienţii strigă şi nimeni nu îi aude”, spune. „Mi se rupea sufletul pentru ei. Unii nu au pe nimeni”.
Nepoata pacientei a rămas marcată şi ea de comportamentul asistentelor. Când vorbea cu bunica sa, a auzit-o pe una dintre asistente răstindu-se la colega de salon a bunicii: „Ce mai vrei?”. Oamenii din spital nu sunt animale şi nu sunt ai nimănui, ne spune Marina, care este psihoterapeut şi care a decis să ne scrie pentru că a rămas marcată de agonia prin care trec oamenii bolnavi din cel mai mare spital din Oltenia, lăsaţi de izbelişte de personalul medical care ar trebui să le fie sprijin.
„Când am ajuns la mama, am rugat-o pe infirmieră să vină să ridice puţin patul şi s-a uitat la mine şi n-a zis nimic. I-am mai zis o dată şi mi-a spus să am răbdare. A plecat şi s-a întors după 20 de minute, deşi putea face asta chiar atunci, cât dura?”, spune Irini.
Problema cea mare este în saloanele în care pacienţii sunt mutaţi după ce ies din USTACC. În USTACC „nu există să nu existe personal medical constant”, precizează dr. Istrătoaie. „În USTACC avem 2-4 asistenţi, infirmieri la 10 paturi. Şi dacă merg la baie, tot timpul rămâne cineva cu pacienţii”, completează Carmen Oprescu.
Cauza decesului
În urma şocului produs de vestea neaşteptată, familia Elenei Parzincas a rămas cu întrebări fără răspuns. De ce a murit Elena, când totul părea bine şi o aşteptau acasă? Cauza stopului cardiac nu poate fi stabilită decât în urma necropsiei, dar familia a refuzat această procedură.
„Medicii mi-au spus doar că nu ştiu exact cauza şi că se poate identifica doar prin necropsie, dar eu am refuzat pentru că era vânătă peste tot, fusese chinuită destul. Chiar şi medicul său a spus că având în vedere procedurile prin care a trecut şi vânătăile e de acord cu decizia noastră, doctora de la morgă a spus la fel”, ne-a explicat Irini.
Conducerea spitalului consideră, însă, că scutirea de necropsie nu ar fi trebuit dată, pentru că aceasta ar fi putut răspunde la o parte din întrebările care îi macină pe membrii familiei.
În lipsa necropsiei, dr. Octavian Istrătoaie ne explică posibila evoluţie: ” E posibil să fi fost o complicaţie post-infarct. Adică să i se rupă inima. Doamna a venit cu un infarct foarte mare. În prima zi, i s-a montat un stent pe vasul responsabil, care aparent a mers bine. După câteva zile, s-au mai montat pe vasele celelalte încă două stenturi şi lucrurile păreau să intre în normal. Dar apoi a apărut hemoragia la picior, care e scrisă în toate cărţile şi depinde de stofa pacientului, de vârstă şi de statusul procoagulant pe care nu îl putem şti. Ce se întâmplă de fapt… Dacă nu îi dai anticoagulant, pacientul moare. Dacă îi dai, există riscul hemoragie. Orice dezechilibru produce un contraefect. Pentru că a sângerat, pe undeva e posibil să se fi format cheaguri de sânge care au blocat stenturile. Aceasta este cea mai mare probabilitate”.
Primele măsuri
În urma acestui caz, conducerea spitalului a trasat deja primele măsuri. Cu noi în birou, managerul Eugen Georgescu a cerut ca personalul medical din toate secţiile spitalului să poarte, de acum înainte, ecusoane. Până acum, pacienţii nici măcar nu au ştiut cu cine vorbesc.
Managerul a contactat-o deja pe Irini, fiica pacientei, pentru a discuta cu aceasta personal, pentru a afla versiunea familiei asupra faptelor şi pentru a încerca să identifice personalul care a avut un comportament inadecvat. Spitalul va derula o anchetă internă.
„Vom analiza inclusiv camerele de luat vederi de pe holuri ca să vedem cât au lipsit asistentele. Am montat aceste camere în 2019 şi, la acea vreme, îmi spuneau colegii că facem unitate militară. Nu facem unitate militară, dar e nevoie de ele. Vrem să punem camere şi în ATI pentru că legea ne permite, informaţia nu pleacă în altă parte, dar medicul trebuie să îşi vadă pacientul”, transmite Eugen Georgescu.
Acesta intenţionează să monteze şi un sistem wireless de semnalizare a urgenţelor de către pacienţi în secţiile în care pacienţii stau la pat. Un astfel de sistem era pus în funcţiune la cardiologie înainte de renovare, dar a fost scos din funcţiune când au fost efectuate lucrările.
Conducerea promite şi controale aleatorii în secţiile spitalului.
Irini este asistentă medicală, dar nu profesează. A venit în România în urmă cu mai mulți ani și nu a facut demersurile pentru ca diploma să îi fie recunoscută aici. Când a avut această intenție, tatăl ei s-a îmbolnăvit. A murit tot la cardiologia Spitalului Județean. De atunci, a renunțat la ideea de a lucra în spital. „Am crezut că lucrurile s-au mai schimbat în anii ăștia, dar nu s-a schimbat, de fapt, nimic”, ne mărturisește cu amărăciune.
După apariția materialului GdS, SCJU Craiova a anunțat primele măsuri. Vezi articolul Măsuri după materialul „Nu se uită, mamă, nimeni la tine” din GdS: Ecusoane pentru tot personalul medical de la SCJU Craiova
