A treia ediţie a Festivalului IntenCity s-a încheiat. A fost ediţia cu cel mai mic buget pus la bătaie de municipalitate, iar acest lucru s-a reflectat atât în line-up, cât şi în tribune. De numărul 1 al scenei muzicii pop mondiale nici nu s-a mai pus problema. În schimb, cap de afiş pentru una dintre cele trei seri de festival a fost… Helena Paparizou, cunoscută doar printr-un one hit wonder care i-a adus un trofeu Eurovision. În timp ce gazonul, în momentele bune ale acestei ediţii, a fost până la trei sferturi plin, prin tribune a cam suflat vântul. Polivalenta a fost totuşi, ca şi în anii trecuţi, populară printre tineri.
Comunicarea, vizibil îmbunătăţită
Trăgând linie la cald după ediţia 2024 a festivalului IntenCity, organizat de Opera Română Craiova, putem remarca câteva schimbări binevenite, dar şi destule lucruri care rămân momentan „deschise soluţionării”.
Printre îmbunătăţirile notabile aduse evenimentului se numără câteva aspecte organizatorice care merită apreciate. Comunicarea a fost considerabil îmbunătăţită, faţă de anii anteriori, când remarcam o neglijenţă curioasă a celor care se ocupau de mesajele publice. Astfel, pe canalele oficiale, lucrurile au stat mult mai bine, mesajele au fost publicate în principal în limba engleză, pentru a ajunge şi la eventualul public străin, iar comunicarea a început mai devreme şi a fost coerentă.
Cum s-a văzut şi cum s-a auzit IntenCity
O noutate, în acest an, a fost reprezentată de butaforia gândită pentru scenă. Un cap de leu a fost montat pe mijlocul acesteia, încadrat de coloane inspirate de faţada Universităţii din Craiova. Managerul ORC, Antoniu Zamfir, a explicat că au fost alese elemente simbol pentru Oltenia şi că, pentru viitoarele ediţii, s-a luat în calcul îmbogăţirea scenei cu noi astfel de butaforii. Vizual, capul de leu a fost de efect, deşii unii au făcut comentarii zeflemitoare, asemuind leul şi coloanele cu un anumit stil arhitectural utilizat uneori în mediul rezidenţial. În tot cazul, intenţia personalizării scenei pentru a deveni mai atractivă este de apreciat, iar leul din gura căruia ieşeau flăcări a fost, vizual vorbind, de efect.
Ceva îmbunătăţiri s-ar putea să fi fost aduse în acest an şi sunetului, căci, faţă de ediţiile precedente, a părut să se audă mai bine pe Oblemenco. Dacă în anii trecuţi sonorizarea te împingea să cauţi un loc pe mijloc pentru o experienţă auditivă mai bună, de această dată sunetul a părut mai clar şi mai echilibrat. Subiectiv vorbind, s-a auzit mai bine la IntenCity decât pe Arena Naţională, la concertul Coldplay. Cu toate astea, orchestra Operei Române nu s-a distins aproape deloc în concertul simfonic cu trupa The Motans.
Atmosfera de festival, pe ici, pe colo
Tot o impresie subiectivă este că atmosfera de festival a părut să se concentreze în numai câteva zone. În faţa scenei – mai exact, în prima treime de pe suprafaţa gazonului – la Polivalentă şi în zona de food-court şi activări.
În prima seară, cam trei sferturi din capacitatea gazonului era acoperită de public, în timp ce tribunele erau ocupate doar undeva la o treime. În a doua seara, după jumătatea gazonului cam sufla vântul, pe stadion adunându-se mai multă lume abia la final, pentru momentul lui Damian Drăghici. În lipsa densităţii publicului, şi atmosfera a lăsat de dorit, oricât de mult au încercat cei de la Tharmis Orchestra sau Dubioza Kolektiv să încingă focul. Iar la Helena Paparizou, devenită cap de afiş din considerente neînţelese de mulţi, publicul a părut parcă şi mai dezinteresat.
În ultima seară, la Subcarpaţi, publicul a fost chiar mai puţin numeros şi probabil că seara finală a festivalului a avut cea mai săracă atmosferă din toate cele trei. În continuare, în proximitatea scenei oamenii au fost puşi pe distracţie, dar energia lor nu a putut compensa suficient goliciunea din spate, deşi pentru surprinderea câtorva fotografii de efect a fost probabil de ajuns. În tot cazul, în zona de activări s-a migrat constant, iar mesele au fost pline, semn că oamenii sunt interesaţi să bea o bere şi să mănânce un cartof prăjit la festival, dar nu neapărat să asculte şi artiştii.
Sold-out la o capacitate maximă… relativ minimă
În privinţa artiştilor, această ediţie a părut cea mai puţin atrăgătoare, line-upul fiind cu siguranţă şi o consecinţă directă a strânsului curelei. Fondurile de la Primărie au scăzut cu mult faţă de ediţiile precedente, astfel că numele mari au ieşit din discuţie. Organizatorii au încercat să compenseze prin costurile mici ale biletelor şi prin aducerea unor artişti cunoscuţi la nivel naţional.
Abonamentele au costat cât ar costa, în mod normal, un bilet pentru o singură zi la un astfel de eveniment.
Organizatorii s-au bucurat să anunţe sold-out, declarând că au vândut 23.500 de abonamente, pentru că acesta este numărul limită de participanţi impus de ISU în scenariul de siguranţă. Un scenariu cel puţin ciudat, căci şi dacă toţi aceşti participanţi ar fi mers deodată pe stadion, ceea ce este foarte puţin posibil să se întâmple, din moment ce există o scenă care adună 5000 de oameni în Sala Polivalentă şi o zonă de activări pe unde se perindă un număr consistent de persoane constant, tribunele tot ar rămâne relativ goale. Şi, cum bine a pus presa problema, pe alte stadioane din ţară capacitatea maximă este mult mai mare.
Să fie siguranţa transformată într-un exces de zel? Să fie un argument confortabil pentru un festival care nu a putut atrage mai mult public? Oricum ar fi, mai puţini oameni înseamnă mai puţină atmosferă şi, nu în ultimul rând, înseamnă şi mai puţini bani.
Câteva consideraţii despre line-up şi perioada desfăşurării
Cum vor arăta calculele în materie de finanţe, aşteptăm să vedem, cert este că deocamdată, după trei ediţii, IntenCity încă nu pare să fi cumulat forţa necesară pentru a deveni un eveniment autonom. Sponsorii au început să apară, organizatorii au acumulat mai multă experienţă şi, pe plan logistic şi de imagine, acest lucru se simte, însă lipseşte în continuare esenţialul. Capacitatea de a transforma festivalul într-unul complet independent. În continuare, soluţia ideală rămâne plasarea acestuia în mâinile unor entităţi private, care au dovedit capacitatea de a construi brand-uri suficient de puternice pentru a deveni un motor financiar.
În acelaşi timp, probabil că şi un concept mai bine definit al stilurilor muzicale ar fi de dorit pentru a coagula public, căci această idee de festival-salată, care amestecă toate stilurile, poate defavoriza atragerea oamenilor care să plătească un abonament. De regulă, cine plăteşte pentru trei zile de festival are anumite preferinţe muzicale şi are aşteptări din acest punct de vedere. Un mix de stiluri poate deveni neatractiv per total, diluând impulsul achiziţiei de bilete.
Totodată, faptul că festivalul s-a desfăşurat exact înaintea examenului de bacalaureat a dus, probabil, la absenţa mai multor tineri, care sunt, în fond, publicul ţintă. Nu ar strica analizarea unor variante de reconfigurare a perioadei de desfăşurare, astfel încât evenimentul să aibă loc după examenele naţionale şi sesiunile studenţeşti.
