Într-o lume în care majoritatea copiilor au mult mai mult decât ar avea nevoie există Ana-Maria, o fetiţă de 8 ani care a trăit de când se ştie, alături de mama ei, prin centre pentru persoane fără adăpost. Am găsit-o pe Ana în patul care îi este casă, în camera unde locuieşte cu mama ei şi cu alte cinci persoane. Când am deschis uşa, zâmbetul şi sclipirea din ochii ei au luminat încăperea şi ne-au făcut să uităm pe loc unde ne aflam.
Ana-Maria Căldăraru este o frumuseţe de fetiţă care se află în Centrul Social „Sfântul Vasile“ din Craiova. Întregul ei univers este un colţ de cameră, în patul unde doarme cu mama, care o strânge la piept mereu. Tot patul lor este locul de joacă şi spaţiul unde îşi face temele uneori. A învăţat să trăiască cu zgomotul făcut de celelalte persoane cu care stă în cameră, cu capriciile şi suferinţele lor. Toate acestea nu o împiedică să viseze că, poate, odată va avea un loc al ei şi al mamei, unde să se bucure una de cealaltă. Cel mai mult o ajută iubirea şi grija mamei sale, Ioana Căldăraru. Tocmai această legătură puternică dintre ele le determină să meargă mai departe şi să îşi imagineze o viaţă mai bună.
Mama a fost abandonată la naştere
Ioana Căldăraru se uită cu multă dragoste la fetiţa ei şi spune că oricât de greu i-a fost uneori, nu ar fi renunţat niciodată la Ana-Maria. Tocmai viaţa grea pe care a îndurat-o i-a dat şi mai multă putere în lupta de a-şi ţine fetiţa lângă ea.
„Eu sunt din Craiova. Părinţii m-au dat din faşă la căminul de copii. Pe la 11 – 12 ani eram la o şcoală ajutătoare şi cu ajutorul celor de acolo mi-am găsit părinţii. Le-au găsit numele prin dosare, apoi m-au ajutat să dau de ei. Părinţii nu mă căutaseră niciodată. M-am dus la ei acasă, ţin minte că stateau pe strada Caracal. De atunci mă primeau pe la ei în vacanţe. Am aflat că am fost 12 fraţi. Doi dintre ei au murit, iar pe restul ne-au dat prin casele de copii. Mi-au spus că ne-au adandonat pentru că erau bolnavi amândoi de plămâni. Nu ştiu de ce ne-au făcut atât de mulţi, dar dacă te gândeşti e simplu de făcut un copil. E greu să îl creşti şi să ai grijă de el. Nu îi judec că m-au lăsat, poate chiar nu au putut să mă ţină. Îmi aduc aminte că s-au bucurat când m-au văzut, au plâns. Ne mai strângeam toţi fraţii acolo la ei, dar aveau o singură cameră, nu aveam cum să rămânem“, a povestit Ioana.
A rămas singură când era însărcinată în patru luni
Întreaga viaţă a fost o luptă cruntă pentru Ioana. Dar a răbdat şi a încercat să rămână mereu pe linia de plutire. Chiar şi atunci când s-a despărţit de tatăl fetiţei sale, fiind însărcinată în patru luni. „Am întâlnit şi eu un băiat, dar părinţii nu au fost de acord cu mine că sunt de etnie. Noi am încercat să continuăm şi am rămas însărcinată cu fetiţa, la 38 de ani. Când aveam patru luni de sarcină am decis să îl părăsesc fiindcă nu se mai putea. El mai avea două fetiţe din altă relaţie şi nu ştia cu cine să rămână. Atunci l-am părăsit pentru că el nu voia să îşi facă un viitor cu mine“, a mai spus Ioana.
Apoi, şi-a adunat toate forţele, a dus sarcina mai departe şi a adus pe lume o fetiţă.
O viaţă prin adăposturi
Când a născut, Ioana a realizat ce responsabilitate are faţă de fetiţa ei şi a ştiut din prima clipă că nu o va părăsi niciodată. „Când am născut-o am stat două săptămâni în spital, apoi m-am dus cu ea la un centru de aici din Craiova, unde am stat până a făcut fetiţa un an. După aceea am plecat cu ea la un alt centru din Prahova, unde am stat până la trei ani şi jumătate ai fetiţei. Apoi am venit aici că nu te primesc cu copii mai mici de trei ani şi jumătate. Când am făcut fata nu mi-a fost greu. M-am descurcat bine că eu am crescut şi gemenii unei prietene, am ajutat-o. Şi când am făcut-o pe fata mea, o ţineam într-o mână, nu mi-era frică. Eu lucrasem la Confecţii şi îmi strânsesem nişte bani şi am putut să am grijă de ea, mulţumesc lui Dumnezeu! Tatăl ei nici nu a vrut să o vadă, dar să o ajute cu ceva“, a mai spus Ioana.
Mama o duce la şcoală în fiecare zi
Cu mari eforturi, Ioana a reuşit să îşi facă fetiţa mare. Acum Ana-Maria are opt ani şi este un copil extraordinar. E blândă, timidă, iar bucuria din ochii ei nu te-ar face niciodată să crezi că trăieşte într-un adăpost pentru oamenii străzii. Când e alături de mama ei nu îi e teamă de nimic şi îndrăzneşte să viseze că va avea o cameră a ei, plină de jucării. Merge mereu la şcoală fiindcă mama a învăţat-o că e cel mai important să înveţe.
„Este în clasa a doua. Nu am probleme cu ea la şcoală, se comportă foarte bine cu ea şi copiii şi doamna. Chiar ţin foarte mult la ea. Am un copil deştept, dar e greu aici cu temele, cu învăţatul. Stăm în camera acesta cu mai mulţi oameni. Sunt fel şi fel de persoane, cu caractere diferite. Dar noi nu băgăm în seamă dacă se vorbesc prostii sau alte lucruri rele. Am învăţat să nu băgăm în seamă, ne vedem de treaba noastră, noi două. Dimineaţa ne ducem la şcoală, apoi mergem la Asociaţia Aripi de Lumină unde fetiţa face activităţi, îşi face temele, e un fel de after- school. Spre seară ne întoarcem aici, în adăpost. Ne facem baie, mâncăm şi ne punem în pat. În fiecare zi avem cam acelaşi program. Vreau să o ţin la şcoală că am văzut că se descurcă şi ştiu că şcoala o să o ajute, e foarte importantă“, a mai adăugat mama.
Îşi doresc o locuinţă socială
Ioana Căldăraru a depus actele pentru a obţine o locuinţă socială de la primărie. „Ne-am depus dosar pentru locuinţă socială, aşteptăm să vedem dacă ni-l aprobă. Pentru ea am făcut acest lucru. Să aibă camera ei, să avem şi noi ceva al nostru că fata se face mare şi are nevoie de o casă. Cred că m-aş descurca să plătesc. Dar cu chirie e imposibil, e prea scump“, a spus Ioana.
Am întrebat-o şi pe Ana ce îşi doreşte în afară de locuinţa pe care mama se zbate să o obţină. A ezitat mult pentru că nu e obişnuită să ceară sau să primească ceva de la alte persoane în afară de mama ei. În final, ne-a spus că îşi doreşte o păpuşă LOL (numele păpuşii) la care acum poate doar să se uite pe internet, atunci când are acces. „Mă descurc mai greu cu hainele, cu jucăriile, cu tot ce îşi mai doreşte ea. Că vede şi ea la copii multe lucruri şi eu nu pot să îi iau tot ce ar vrea ea. Avem venit destul de mic. Nu ne ajută nimeni. Eu sunt pensionară pe caz de boală. Ne descurcăm singure. De câte ori mă duc cu ea în oraş zice: mami, vreau şi eu aia, aia. Dar eu nu pot să îi cumpăr mereu. Noroc că mai primim jucării de aici de la cămin“, a mai povestit Ioana plângând.
Le-am lăsat pe Ioana şi pe fetiţă în acelaşi pat care le este casă de ani de zile, cu speranţa că poate, cândva, viaţa lor se va schimba.
Citeşte şi: Constanţa Belgum, bătrâna cu o viaţă ca un film de groază
