„Sofia“, „înţelepciune“ în greacă, dar şi capitala Bulgariei, ajunge şi pe plaiurile noastre mioritice, cu o oarecare deplasare a sensului. „Bistro“ – cuvânt franţuzesc desemnând un local în care se servesc aperitive şi băuturi. Din combinaţia celor doi termeni rezultă Sofia bistro, un local cu un specific mai extins decât sensul numelui. Am decis să intru, însoţit de doi prieteni.
Interiorul e o combinaţie de gust şi rezervă, sobrietate şi informal, mobilierul din lemn masiv contribuind la impresia de confort pe care o dau scaunele tapiţate. Cromatica e caldă, aproape intimă, combinând nuanţe închise cu lumina discretă eliberată de aplice şi candelabre. Ne-am aşezat la o masă cât de cât retrasă, pe care meniurile au apărut fără întârziere. În timp ce studiam lista preparatelor cu care avea să ne încânte bucătăria, încercam să ne facem loc printre paharele şi oliviera care închideau într-un cerc atent o lumânare. Din lipsă de spaţiu, şerveţelele lipseau.
Comanda a cuprins muşchi de vită cu ciuperci la grătar, o pizza şi o porţie de pollo rollatine. Băuturile, în ordinea numerelor de pe tricou, au fost: Cabernet Sauvignon, bere şi Riesling, fiecare potrivită cu mâncarea pe care o comandasem. În aşteptarea mâncării ne-am aşezat la discuţii lungi şi diverse. Într-una dintre pauzele de fum am fost uşor distraşi de un glas copilăresc umplând încăperea mare. Imediat a apărut şi „posesoarea“, o fetiţă de aproape cinci ani care, din pasiune pentru atletism, încerca să parcurgă din ce în ce mai repede distanţa dintre „tati“ şi colţul opus.
Mâncărurile au venit, nu după multă aşteptare, într-o ordine aleatorie, nicidecum toate odată, probabil datorită gradelor de dificultate ale reţetelor. Vinul a fost turnat în pahare şi a început festinul. Friptura de vită şi ciupercile tronau pe farfuria prietenului din stânga, apetisante ca înfăţişare. Vinul roşu însoţea preparatul. În dreapta se întindea o pizza de dimensiuni considerabile, cu un blat „puţin cam crocant“, din câte am înţeles. În faţa mea, rulourile de pui, ciuperci şi caşcaval cu un strat subţire de smântână (am dedus eu), ce ascundea mici firicele de verdeaţă, toate acestea „udate“ cu un vin alb. Tacâmurile funcţionau cu precizie, liniştea se aşezase peste masa noastră.
De nicăieri, cu o viteză de invidiat, atenţionându-şi venirea, fetiţa de mai sus a descins într-un slalom periculos printre mese cu un telefon mobil în mână. Aştepta un apel de la „tati“, pe care-l ruga insistent să o sune. Probabil, datorită (şi mă gândeam la Bubico) dulceţei infantile, „tati“ a sunat, iar ea, liniştită, s-a întors la grila de start.
Masa a luat sfârşit, fiecare fiind încântat de mâncarea sa. Fumul a umplut locul în care ne aflam cu o dorinţă expansivă alexandrină. Discuţiile s-au reaprins, scrumiera a fost „încercată“ (dar nu şi schimbată), iar copilul a reapărut. De această dată cu mult mai multă vigoare fonică, eliberând din mintea unui coleg de masă dulci lieduri îmbietoare.
Nota a fost cerută instantaneu, iar plecarea a fost amânată până la terminarea unei ţigări.
Înţelepciunea, iată, s-a soldat cu o plecare precipitată, în ciuda atmosferei plăcute a restaurantului Sofia. Promiţându-mi să mai trec pe-acolo, m-am despărţit de cei doi companioni cu un zâmbet lung. Aş fi vrut totuşi să ştiu ce marcă era telefonul mobil, „tati“…
