Tim Caroll a colaborat cu Royal Shakespeare Company, iar acum a venit la Craiova pentru a pune în scenă propria viziune regizorală asupra „Odiseei“ lui Homer. Cu acest spectacol va participa în luna iunie la Izmir, la cea de-a doua ediţie a Festivalului Teatrelor din Sud-Estul Europei.
– De ce la Craiova? Cum aţi ajuns aici?
– Toată această aventură a început pentru că am regizat „Hamlet“ la Budapesta. Am mers cu producţia la un festival din oraşul Gyula, în sudul Ungariei, unde a venit şi Mircea Cornişteanu. Dumnealui a văzut piesa, i s-a părut foarte interesantă, m-a abordat şi m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez cu trupa de teatru de la Craiova. Aşa am ajuns aici. Am întrebat mulţi oameni din Ungaria şi din alte locuri ce părere au despre actorii de aici şi toată lumea mi-a spus că este o trupă foarte bună, pregătită pentru a face ceva atât de neobişnuit, aşa că am decis să vin aici şi să încerc.
– Ce vor vedea craiovenii la premiera de pe 7 iunie?
– Cei care vor veni la teatru se pot aştepta să vadă ceva ce nu s-a mai văzut niciodată, şi prin asta vreau să spun că reprezentaţia de pe 7 iunie nu va fi la fel ca repetiţia cu costume de pe 6, care, la rândul ei, va fi diferită de repetiţia de pe 5. De fiecare dată când piesa se va juca, reprezentaţia va fi diferită. De fiecare dată, actorii se vor confrunta cu noi probleme, pe care va trebui să le abordeze şi să le rezolve, iar dacă va reapărea la un moment dat aceeaşi problemă, rezolvarea ei va fi diferită. De fiecare dată când vor spune povestea, actorii va trebui să găsească modalităţi noi de a povesti, adaptate fiecărui public. Mai mult decât atât, sper că vom reuşi, la un moment dat, să convingem spectatorii să ne ajute să spunem povestea.
– Sunteţi pentru prima dată la Craiova. Cum este echipa pe care aţi găsit-o aici? Cum sunt actorii?
– Am auzit foarte multe lucruri despre actorii români şi ungari, iar întâlnirea cu oamenii de teatru de aici a fost o experienţă interesantă. Ungurii îmi spuseseră că actorii români îşi folosesc vocea foarte bine, într-un mod mult mai interesant decât actorii din Ungaria, că au foarte multă imaginaţie şi că sunt foarte curajoşi. De altfel, acest lucru este foarte adevărat. Sunt foarte jucăuşi, gata să încerce ceva periculos, întrucât ceea ce vor avea de făcut este periculos, foarte riscant chiar. Sunt foarte bucuros că sunt dispuşi să înceapă un lucru care este complet diferit de ceea ce ştiu ei. În lume, teatrul românesc este cunoscut doar datorită câtorva nume: Ion Caramitru, Alexandru Darie, Andrei Şerban şi Silviu Purcărete. În prezent, Purcărete este unul dintre cei mai buni regizori europeni, iar reprezentaţiile cu „A douăsprezecea noapte“ şi „Phaedra“ sunt faimoase în Europa. Pentru mine a fost o provocare să vin aici, la Craiova, să lucrez cu o trupă de teatru despre care nu auzisem mai nimic.
– Cum a început acest drum al dumneavoastră? De unde înclinaţia? De ce regizor şi nu actor?
– Probabil, felul în care lucrez a fost foarte mult influenţat de faptul că am lucrat şapte ani la Teatrul „Globe“ din Londra, unde am regizat zece producţii. Teatrul acela nu are acoperiş. Aproximativ 700 de spectatori stau la lojă, alţi 900 stau jos şi, pentru că nu este acoperiş, peste tot lumina este la fel. Acest lucru creează o atmosferă complet diferită de cea din teatrele convenţionale, unde spectatorii stau în întuneric şi privesc la o scenă, iar actorii se laudă. „Noi suntem minunaţi“. Spectatorii le confirmă cât de minunaţi sunt, apoi actorii din nou parcă spun „Mulţumim, dar ştiam că suntem minunaţi“, după care sala aplaudă. La „Globe“ nu îţi permiţi o astfel de aroganţă. Aici trebuie să spui: „Voi sunteţi aici, noi suntem aici, hai să aflăm împreună ce se întâmplă, să experimentăm împreună!“. Am constatat că, pe măsură ce încrederea în public creştea, iar spectatorii înţelegeau ce facem noi acolo, cu cât actorii interacţionau mai liber cu publicul şi nu se prefăceau niciodată că spectatorii nu sunt acolo, cu atât mai puternici deveneau aceştia, iar experienţa era mai intensă şi mai plăcută. Când am terminat contractul cu „Globe“, cu patru ani în urmă, mi-am dat seama că nu mă mai puteam întoarce la a monta simple spectacole care fac publicul să aplaude. Nu mai pot face aşa ceva, nu ar mai fi în concordanţă cu spiritul meu. Eu am ajuns regizor pe cea mai convenţională cale posibilă: nu am mers la facultatea de teatru, am mers la facultatea de regie. În Anglia sunt sute de academii de teatru – Royal Academy, Central School, London Academy etc. -, numai că toate sunt „dedicate“ aproape exclusiv actorilor. Aproape toţi regizorii au studii universitare, iar unii dintre ei studiază chiar actoria. Eu am studiat greaca veche şi latina. Ca regizor, îţi începi activitatea punând în scenă piese ale studenţilor, nu piese la care participă studenţi la teatru. Aşa că majoritatea regizorilor îşi încep activitatea într-un mod foarte straniu, într-un mediu de amatori. Cel mai ciudat este însă că sistemul funcţionează, pentru că, iată, Peter Brook tot acolo a început şi cei mai mari regizori englezi şi-au început cariera lucrând cu prietenii lor.
Dacă ajungi în acest sistem, trebuie să ai o anumită aroganţă, care să îţi dea puterea să ieşi în lume şi să spui: „Eu sunt regizor, daţi-mi de lucru“, chiar dacă nu ştii foarte bine ce faci. Oamenii care au trecut prin asta zic că devii regizor spunând tuturor că eşti regizor şi insistând pe acest subiect până lumea se obişnuieşte şi spune despre tine că eşti regizor. Şi este un lucru cât se poate de adevărat.
– Ce reprezintă fiecare spectacol care se naşte purtând amprenta dumneavoastră? Este o simplă creaţie şi atât?
– Dacă regizez o piesă, tot ceea ce vreau să fac este să realizez ceva. Nu vorbesc neapărat ca de un copil, mai degrabă ca de o grădină. Vreau să creez o grădină în care copiii să se poată juca. Iar la a doua, a zecea, a o suta reprezentaţie, vreau să văd că grădina mea este încă vie, că nu este doar un simplu loc unde copiii se joacă, ci este o grădină unde plantele cresc şi lucrurile se întâmplă, unde uneori este vară, alteori este iarnă. Şi nu sunt niciodată trist atunci când las un grup jucându-se pentru că ştiu că pot reveni la un moment dat să văd dacă grădina a crescut, pot să întreb de ce au murit florile, de ce nu au fost udate, de ce copiii nu se joacă într-o anumită parte a grădinii….
– Este pentru prima dată când montaţi „Odiseea“?
– Da, este prima dată când montez „Odiseea“, deşi mi-am dorit dintotdeauna acest lucru. De când am studiat cultura şi teatrul grecesc antic, mi-am dorit să pun în scenă Homer în stilul meu. În urmă cu ceva timp, am recitit „Iliada“ şi „Odiseea“, doar să mă asigur că nu am uitat limba. Şi, în timp ce citeam, mi-am adus aminte că în toată perioada cât am fost la facultate îmi doream să găsesc o modalitate de a pune aceste opere în scenă. Am început să mă gândesc la asta, iar când domnul Cornişteanu mi-a vorbit despre acest proiect din Craiova, ideea mi-a revenit şi acum o pun în practică.
