de Alfred N. Whitehad, Traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald, 2010
Pentru un filosof preocupat de „principiile matematicii“, cum este britanicul Alfred Whitehead, religia este „ceea ce individul face cu propria sa solitudine“.
În lucrarea apărută în limba engleză în 1926, Whitehead procedează la o sistematizare şi interpretare a acesteia, din perspectiva unui gânditor preocupat să observe diferitele etape ale religiei în societatea umană, de la ritual şi emoţie până la credinţă şi ceea ce el numeşte „religia raţională“.
După ce constată că particularitatea religiei ar consta în faptul că „fiecare generaţie îşi schimbă atitudinea faţă de ea“, filozoful britanic observă că toate marile concepţii religioase care s-au impus în istorie sunt „semne ale solitudinii“, de la Prometeu înlănţuit pe stâncă până la „Omul solitar de pe cruce“. Whitehead notează astfel că „propriul caracter se dezvoltă în funcţie de propria credinţă“.
În zorii umanităţii (discutăm despre o perioadă de şase mii de ani de până azi), religia apare ca formă a unui ritual colectiv în care emoţiile, adesea violente, joacă un rol primordial. În acest sens, ritualul este organizat în virtutea a ceea ce Whitehead numeşte „efectul primitiv al surplusului de energie şi răgaz“, consecinţă firească a „tendinţei corpurilor vii de a-şi repeta propriile acţiuni“.
Însă, pe parcursul evoluţiei societăţilor umane, ritualul nu poate rămâne „neatins de intelect“. Oamenii au nevoie de mituri pentru a se proteja şi pentru a beneficia de ajutorul sau de clemenţa unei divinităţi – căreia, de regulă, îi cer ceva, atunci când nu îi pretind de-a dreptul. Când obiectul adoraţiei colective este o persoană – apare religia. Când este divinizat un lucru – iată magia. Aceste tipuri de religii incipiente sunt autosuficiente şi păstrătoare ale unui ethos neconfrontaţional, atâta vreme cât viitorul tribului şi al acestui tip de religie nu este ameninţat sau intersectat de o altă religie străină.
În timp, apare ceea ce Whitehead numeşte „religia raţională“, cea care „e legată de progresul rasei în cadrul căreia este edificată, ca şi de apariţia ideilor generale şi a instituţiilor etice relevante“. Asta nu înseamnă că o religie genuină aparţinând unei rase vechi nu poate fi „îmbunătăţită“ la contactul cu alte rase – cazul creştinismului dezvoltat din iudaism. Totuşi, nu trebuie să folosim termeni ierarhizatori, ar fi păgubos pentru ceea ce Toynbee numea „armonia“ celor patru mari religii ale umanităţii: Budismul, Creştinismul, Islamul şi Hinduismul. Fiecare contribuie la tezaurul spiritual al umanităţii, iar o unificare a lor, într-un timp îndepărtat chiar, este socotită iluzorie.
Religia raţională apare la rasele al căror proces civilizaţional este evident, inclusiv cel legat de conceperea unui bagaj de idei generale relevante, precum şi a unor instituţii etice de impact. Creierul uman a trebuit să dezvolte în timp o „limbă cu rezervă adecvată de termeni generali“ pentru a putea exprima o nouă sinteză în care mitul să fie reorganizat, iar religia obţinută să poată exprima mai coerent nevoile individuale ale omului.
S-a ajuns astfel la celebrarea acelui adagiu biblic „Mulţi chemaţi, puţini aleşi“, care caracterizează gândirea şi trăirea religioasă într-o epocă în care religia este trăire solitară, bazată pe rugăciune în măsură mai mare decât pe ritual şi credinţă. Ce ar semnifica aşa ceva? Whitehead ne spune simplu: „Viaţa lui Hristos nu este o manifestare a puterii stăpânitoare. Slava sa este pentru cei care o pot discerne şi nu pentru lume. Puterea sa stă în absenţa forţei“.
Dogma religioasă fundamentală a religiei poate fi conţinută în întrebarea „ce înţelegem prin Dumnezeu?“. În funcţie de tipul de răspuns dat, ne poziţionăm în ceea ce se numesc imanentism, transcendentalism sau animism. Faptul că Dumnezeul Vechiului Testament este tot mai „uitat“ în favoarea celui iubitor şi înţelegător îşi are rădăcinile tot în această „questă“ umană pornită acum peste 2.000 de ani dintr-un loc obscur pe harta lumii şi care a iradiat urbi et orbi.
