Înălţarea Domnului se mai numeşte în popor şi Ispas, de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul. Este sărbătoarea în care Biserica face amintire în fiecare an de ultimul eveniment din viaţa pământeană a Mântuitorului. Prin înălţarea Sa la cer, se încheie activitatea Sa de răscumpărare a neamului omenesc din robia morţii şi a păcatului.
Sărbătoarea cade întotdeauna la 40 de zile după Înviere, de aceea se serbează mereu în joia saptamănii a şasea după Paşti.
Sărbătoarea a căpătat o importanţă deosebită după ce Sf. Împărăteasă Elena, mama Sf. Constantin cel Mare, a construit o biserică măreaţă pe muntele Măslinilor, de unde se înălţase Domnul şi unde sărbătoarea se prăznuia cu mare fast, asa cum se face şi astăzi.
Există obiceiul ca în această zi, creştinii să se salute cu ,,Hristos s-a înălţat!” Tot în această zi, în bisericile noastre se face pomenirea generală a eroilor morţi pe câmpurile de luptă, pentru ca sufletele lor să se bucure de ajutorul Mântuitorului înălţat la cer. În unele părţi de ţară, în ajunul Înălţării, seara, se pun frunze de pelin la ferestre şi la uşi, ca şi în paturi. Potrivit credinţei ortodoxe, la 40 de zile de la Învierea lui Iisus Hristos, românii înroşesc ouă, pregătesc bucate, întocmai ca la masa de Paşti, iar salutul este „Hristos s-a înălţat! – Adevărat s-a înălţat!”.
De Înălţarea Domnului, in unele zone ale ţării, se leagă frunze de nuc peste brâu, pentru că Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălţării. În alte zone, fetele şi feciorii se duc în pădure să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi ca plante tămăduitoare. Se zice ca Cerurile sunt deschise de la Paşti până la Înălţare, iar cei care mor în această perioadă nu mai trec prin Judecata de Apoi şi ajung direct în Rai.
Tot în această zi se fac pomeni şi se împart pentru morţi, în special brânză, ceapă verde, pâine caldă şi rachiu. Casele şi mormintele se împodobesc, în unele zone, cu frunze de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
Femeile nu împrumută sare şi nu dau foc din casă, pentru ca altfel toata casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte pentru smântână.
Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate. De Ispas, oamenii se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli.
La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi ferite de vrăjitorii. De asemenea, la Înălţare, se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”. Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
Pentru sporul casei, în numeroase zone din ţară gospodinele prepară păsat fiert în lapte dulce. Păsatul este mălaiul măcinat mai mare care se fierbe în apă, cu puţină sare şi cu vanilie. După de a fiert, se adaugă lapte şi preparatul este lăsat să mai clocotească circa trei minute. Când se mai răceşte, păsatul fiert în lapte, specific praznicului, se toarnă în căniţe, care se împart copiilor şi săracilor.
Semănăturile trebuie să se încheie până în ziua de Ispas. În gospodăriile unde nu se respectă obiceiul şi se mai seamănă şi după ziua de Ispas, culturile respective nu vor da roade.
La Înălţare, este ultima zi din an când se vopsesc ouă roşii, ca şi la Paşte, şi se sfinţesc la biserică. La sfârşitul slujbei, se împart săracilor pachete cu preparate specifice praznicului: ouă, pască, plăcinte, pâine, ceapă verde şi rachiu.
Nu trebuie să ne certăm cu nimeni în ziua praznicului şi nu trebuie să încurajăm resentimentele. Dacă respectăm această datină, moştenită din moşi-strămoşi, duşmanii nu vor avea putere asupra noastră şi vom fi mai sănătoşi tot anul.
Pentru vigoarea fizică şi spirituală a membrilor familiei, pentru ca paguba să ocolească o gospodărie, în această zi nu se înstrăinează nici un obiect din casă şi nu se împrumută bani.
