Strimba

Cum iesi din Turceni, pe drumul spre Tismana, dupa vila aratoasa a sefului de post din Strimba, pe partea stinga abia daca zaresti scoala mica, bolnava de batrinete. Pe sub gardul ei se face un drumeag pe care, daca ai inspiratia s-o apuci, nu ai ce regreta.

Dupa citiva pasi, satul se termina.

In dreapta, in malul galben, lutos, si-au facut cuiburi sute de prigorii active, vesele si zgomotoase ca niste parlamentari majoritari.

In stinga, un fir de apa, firav ca si opozitia, dupa el, un pilc de copaci, care se indeparteaza incet, incet, ca si sperantele noastre intr-o viata mai buna.

Drumul se termina in fata unei manastiri, ridicate din porunca lui Mihai Viteazu, intr-un loc in care a fost gasita o lupoaica alaptindu-si puii.

„Toti sfintii zugraviti in tinda, cu acuarela suferinda“ ma priveau, de dincolo de veacuri, cu ochii lor albastri; dar nu atit de albastri ca ai unor sfinti paminteni aflati in atentia CNSAS-ului.

In jurul manastirii, paminturi lucrate cu ingrijire de maicute harnice; printre ele, si citeva absolvente de facultate.

Locul acesta iubit de Dumnezeu isi datoreaza numele de „Strimba“ firului de apa care il uda. Caci pe cind toate apele din Oltenia curg de la nord spre sud, in speranta contopirii cu Dunarea cea mare, piriiasul acesta curge invers!

M-am gindit atunci daca tara asta in care mai toate decurg strimb n-ar fi mai nimerit sa se numeasca „Strimba“!

Sau poate avea dreptate Iona lui Sorescu: „Am pornit-o bine! Drumul, doar el a gresit-o. Trebuia s-o ia in partea cealalta!“