Protectia impotriva riscului politic

Sint citeva actiuni importante pe agenda guvernului Nastase in urmatoarele douasprezece luni. As spune chiar ca acest inceput de toamna 2001 este crucial pentru felul in care va evolua Romania in urmatorii ani, cel putin din punct de vedere politic.

In cursul acestei toamne, Comisia Europeana si institutiile europene vor decide daca romanii vor putea circula fara vize in tarile Schengen, care includ cea mai mare parte a Europei. Tot in aceasta toamna asteptam raportul anual al Comisiei Europene privind procesul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, raport care anul trecut avea un ton si o forma care pot fi calificate drept cumplite. La sfirsitul acestui an, vom avea primele semne clare daca reuniunea NATO de la Praga, din iulie 2002, va accepta sa primeasca si Romania printre membre sau vom fi lasati pe dinafara. De asemenea, in aceasta toamna vom sti cu precizie daca Fondul Monetar International si Banca Mondiala semneaza un nou acord cu Romania sau mai trebuie sa trecem printr-o perioada de probe si incercari.

De ce si cit sint de importante aceste decizii ale altora despre viata si destinul nostru ?

Intrarea in Uniunea Europeana a devenit o obsesie a guvernantilor nostri dupa decembrie 1996. S-a vorbit mult despre caracterul european al Romaniei, dar s-a facut incredibil de putin. Romania a fost printre ultimele tari acceptate la negocierile de aderare, in decembrie 1999, la reuniunea de la Helsinki. Procesul de aderare a fost definit de Comisia Europeana ca avind mai multe trepte si faze. Una dintre aceste trepte este definirea problemelor critice pe capitole. Respectiv experti din diferite sectoare din Romania si de la Comisia Europeana se intilnesc si fac o lista cu problemele care trebuie rezolvate in fiecare domeniu al vietii sociale, politice si economice. De exemplu, expertii romani si europeni se intilnesc chiar in aceste zile pentru a defini problemele critice din justitie, interne si drepturile omului. Aceste sectoare specializate se numesc in limbajul administratiei europene „capitole“. Capitolele se deschid, se discuta si, cind se ajunge la o lista agreata de probleme de rezolvat, se inchid. Acestea sint primele faze ale aderarii. In total sint 27 de capitole, dar Romania a deschis abia sapte, din care a inchis patru. Cel mai mic numar dintre toate tarile candidate. Cu alte cuvinte, nici macar nu am stabilit problemele care urmeaza sa fie rezolvate. Si sint foarte multe si foarte grele.

Totusi, procesul de aderare este ireversibil. Spre deosebire de NATO, unde inca nu am fost acceptati la masa negocierilor, la Uniunea Europeana sintem in faza de discutii preliminare. Daca nu se intimpla o grozavie (venirea unui guvern militar sau rasist, tulburari sociale si politice majore etc.), oricit de incet am merge, nimeni nu ne poate scoate de la masa negocierilor la Uniunea Europeana. Daca ne intereseaza viteza procesului de aderare, putem spune ca mergem mai repede decit in anii trecuti, dar incet.

La NATO, lucrurile sint mai complicate. NATO a devenit o alta obsesie a guvernantilor nostri dupa decembrie 1996. Ca si in cazul aderarii la Uniunea Europeana, cauza imediata a acestei obsesii a fostei administratii CDR-PD-UDMR a fost incercarea de a dovedi ca sintem de partea Occidentului si nu mai sintem de partea Rusiei. Nimeni nu ne ceruse aceste probe. Nimeni nu se interesa in mod special daca noi sprijinim Rusia in actiunile ei militare sau sprijinim NATO. Singurul moment important in care ajutorul pentru NATO a fost cerut expres a fost martie 1999, cind Cartierul general NATO a cerut permisiunea de a trece prin spatiul aerian romanesc pentru a bombarda Serbia. I s-a dat fara nici o problema. In rest, in afara de relatiile profesionale militare normale intr-o lume normala, nu ne cere nimeni nimic in materie militara. Datoria Armatei Romane este de a apara Romania de agresorii externi, iar Rusia sau oricare alta tara din jurul nostru nu s-au manifestat deloc ca agresor in anii din urma, cel putin dupa normele internationale.

Guvernarea CDR a dorit sa ofere o proba de atasament fata de NATO ca o prelungire a luptelor politice interne. CDR a venit la putere pe platforma luptei anticomuniste, a luptei cu trecutul sovietic al Romaniei, trecut real si necontestat de nimeni. Dar nu a reusit nimic mai mult decit sa devina ridicola atit pe plan intern, cit si extern. Caci performanta politica interna si cea economica a CDR au fost deplorabile si, astfel, dintr-un pretendent la egalitatea in drepturi cu alte tari NATO, Romania s-a transformat in mai putin de patru ani intr-un cersetor de favoruri. Guvernul Nastase continua eforturile de a implini ceea ce CDR nu a reusit, dar in acelasi timp ar trebui sa se protejeze impotriva riscului. Riscul de a fi refuzat. Refuzul pe planul politicii externe nu este atit de important ca si cel pe planul politicii interne (unde, daca publicul te refuza, esti exclus din politica majora). Totusi, un al doilea refuz la Praga, dupa cel de la Madrid din 1997, ne-ar lasa mult timp in zona gri a lumii politice contemporane. Adica acolo unde sintem si astazi, consecinta a unei politici externe conduse mai multi ani poate cu farmec, dar fara directie.