Despre intreprinzatorii locali sau despre nemurirea sufletului

In perioada interbelica a existat un curent de cercetare sociala foarte pronuntat, care s-a numit „scoala de la Bucuresti“ sau „scoala lui Gusti“. Dimitrie Gusti a fost un sociolog cu totul special in anii dintre cele doua razboaie. Personalitate publica de prim rang, fost ministru, consilier al regelui Carol al II-lea, profesor la universitate si intemeietor de institutii. Scrierile sale sint mai putin citite astazi. Se studiaza totusi in scoli, mai mult pentru profilul cultural si institutional al omului decit pentru caracteristicile studiilor sale.

Dimitrie Gusti a pus bazele unei miscari cu totul deosebite, scoala monografica. Termenul de scoala monografica are doua intelesuri. Pe de o parte, descrie o metoda de cercetare a comunitatilor rurale mici. Aceasta metoda consta in analiza multidisciplinara a vietii rurale si un pachet de actiuni civilizatoare pe care cercetatorul trebuie sa le promoveze pentru a aduce viata rurala la un stadiu mai inalt de igiena, protectie a mediului, educatie, productivitate etc. In acest sens, scoala monografica a fost pe deplin recuperata de activismul comunist, pentru ca in esenta se suprapunea teoriei actiunii si cunoasterii sociale conjugate a sociologiei marxiste. Sau ce-o fi fost teoria pe care am invatat-o noi in scoala. Cu alte cuvinte, dupa ce parcurgeai procesul cunoasterii, urma procesul actiunii. O incompatibilitate mecanica, dar aceasta este teoria scolii monografice si asa a fost ea recuperata de partidul unic in vremea studentiei mele.

Al doilea sens al scolii monografice este cel de istorie a comunitatilor locale. S-a facut un plan national de monografii ale comunitatilor rurale (sate si comune), iar profesorii, invatatorii, preotii au fost antrenati in aceasta miscare. Monografiile de sate incercau sa descrie istoria, asezarea, mediul, oamenii, obiceiurile, traditiile fiecarei localitati, urmind ca la un moment dat sa se poata asambla Marea Monografie Rurala a Romaniei. Miscarea de monografiere a localitatilor rurale (si chiar a micilor tirguri) a fost uriasa in Romania intre 1930 si 1940, cind razboiul a intrerupt-o. S-au publicat sute de mici monografii rurale, unele de certa valoare stiintifica, avind date noi de istorie, arheologie, mediu, economie, sociologie, altele pure compilatii schematice ale unor lucrari mai detaliate.

Soarta m-a facut sa citesc din bibliotecile nationale peste 500 de asemenea monografii. Nu se pot reedita. Nu se pot reuni intr-un volum mai cuprinzator. Majoritatea nu mai spun nimic nimanui, ca sa nu fiu prea neindurator afirmind ca multe sint compilatii fara nici o valoare.

Ceva insa m-a impresionat la prima lor lectura si mi-a ramas in memorie. Nici nu stiam ca-mi va folosi vreodata. In multe asemenea mici monografii apar figuri foarte interesante ale unor, cum sa le spun, magnati locali. Un circiumar de succes, un proprietar de moara sau de atelier de incaltaminte, un negustor de grine sau un posesor de linie de fabricatie a uleiului de floarea-soarelui, cite un proprietar de fabrica de zahar (cum este la Bod) sau un proprietar de barcazuri si cherhanale (cum este la Jurilovca). Acesti oameni apar in monografiile de comune fie ca finantatori ai publicarii monografiei, ca un dar catre comunitate, fie ca finantatori ai cite unui obiectiv comunal mai deosebit: sali de clasa, biserica, pietruirea pietei din fata primariei, baie comunala sau cite un dig de aparare impotriva inundatiilor.

Oamenii acestia sint intreprinzatorii de astazi. Traitori in cite un oras sau in cite o comuna, cu casa stabila si intreprinderi consolidate, ei sint stilpii politicii locale, ai primariei si consiliului ei, principalii reprezentanti in mass-media, daca vine vorba de comunitatea respectiva. Unii dintre ei contribuie la adusul gazului metan, cu mult mai mult decit le-ar reveni din cota parte stabilita de primarie, altii doneaza calculatoare scolii. Unii refac fatada primariei, altii isi bat capul cum sa cirpeasca bugetul primariei pentru a mai astupa gropile din drumurile laterale. Multi dintre ei dau bani pentru diferite actiuni in care comunitatea are cite un interes. Unii sint oameni educati, cu studii superioare. Altii au patru clase si scoala vietii. Unii acumuleaza pentru copii. Altii acumuleaza pentru ca nu au stare. Acesti oameni ar fi fost numiti acum o suta de ani mica burghezie rurala. Acum cincizeci de ani ar fi fost dusi la canal, numiti culaci, scosi din case si deportati. Astazi nu mai stii cum sa-i numesti. Clasa de mijloc nu poti, pentru ca sistemul claselor nu functioneaza intr-o societate in care din sapte milioane de gospodarii, sase milioane au actiuni la societati foste de stat, iar aproape toate au macar un apartament. Burghezie rurala nu poti sa-i numesti pentru ca nu mai ai nobilime, clasa dusmana a burgheziei. Notabilitate rurala nu poti sa-i spui pentru ca nu toti au vreo functie oficiala. Am gasit o definitie intr-o circulara a regelui Ferdinand catre toate primariile din Romania Mare imediat dupa terminarea Primului Razboi Mondial. Regele ruga oamenii „cu stare“ din sate si tirguri sa contribuie la ridicarea cite unei statui in cinstea celor cazuti pe cimpurile de bataie. Ferdinand tocmai facuse reforma agrara prin care sute de mii de familii primeau pamint, iar marile mosii erau desfiintate (cu plata compensatorie). Circulara regelui spunea: „cei care se ingrijesc de nemurirea neamului sa participe la…“ Cum nimeni nu-i mai roaga sa ridice statui in pietele comunelor, i-as numi pe cei care au mai mult decit le trebuie si dau cite ceva la comunitate oameni care se ingrijesc de nemurirea sufletului lor.