N-avem nici talibani

Pe vremea cand taranistii se gaseau la guvernare, „durilor“, dogmaticilor din PNTCD li se spunea, adeseori, „talibani“. Cuvantul ca atare nu intrase in vocabularul politic. Era o simpla eticheta care, din pricina sugestiilor sale fonice, avea un sens negativ, apasat depreciativ, aproape injurios. Termenul mai putea insemna „retardat“, „rudimentar“, „dogmatic“, „rigid“, „anacronic“ sau toate la un loc. Dar despre talibanii din Afghanistan se cunostea putin in afara cercurilor de specialisti. Nici cei care foloseau termenul nu stiau toti ca talibanii aparusera dintre cartile teologice consacrate Coranului, ca studenti de la Teologie si fosti studenti la Teologie au organizat o miscare, sumbra, fanatica, exaltata, cu scopul de a pune bazele unui stat islamic „pur“, ziceau ei. Abia dupa 11 septembrie, cand Afghanistanul a fost pus in cauza ca gazda a teroristului nr. 1 al planetei si cand au ajuns de notorietate relatiile stranse dintre Osama bin Laden si capeteniile talibanilor, termenul a devenit mai putin aproximativ si confuz. Atunci am aflat cum s-a nascut talibanismul si ce reguli, absurde, monstruoase, incredibile le-au impus talibanii afghanilor, reguli in comparatie cu care cele impuse de Calvin, in republica teocratica de la Geneva, in secolul al XVI-lea, sau de Inchizitie, mai tarziu, par blande. Drept care cuvantul „taliban“, pe care-l auzim acum dimineata, ziua si seara tarziu, a capatat intelesuri mai apropiate de adevar.

In plus, taranistii nu mai sunt o exceptie. Cuvantul a migrat si prin alte zone ale vietii noastre politice. A ajuns o injurie uzuala. A fost folosit cu sensul de „extremist“, „intolerant“, „fanatic“ pentru a numi diverse iesiri xenofobe, antisemite, viscerale, ale unor voci extremiste din PRM sau pentru a defini caracterul terorist al extremismului, in genere. A fost rostit si la liberali in disputa dintre Valeriu Stoica si Dinu Patriciu. Acesta din urma a zis ca vocabula „national“ in denumirea PNL e o „aberatie istorica“ si ca toti cei care se cramponeaza de ea sunt „talibani“. Stoica i-a raspuns, ironic, ca n-are de gand sa nu se cramponeze. In consecinta, va ramane „un taliban“.

Departe de mine cochetaria perversa de a cauta scuze talibanilor. Regimul de la Kabul e un regim totalitar. Poate, cel mai oribil din cate a cunoscut istoria. Nu e – cum se zice – un „stat religios“. E un stat bigot in care credinta e impusa cu biciul, cu inchisoarea, cand nu se ajunge la executii pe stadioane. Un stat, totodata ipocrit, la nivelul „sefilor“. Afghanilor li se spune ca toate placerile si le vor putea trai in paradis, langa Allah. In acest timp, fundamentalistii-sefi nu-si refuza deloc placerile lumesti. Ei duc misoginismul pana in panzele albe. Au ordonat femeilor sa nu iasa in strada decat acoperite de la cap pana la glezne cu un val si insotite de un barbat. Dar nu se dau inapoi sa aiba, oficial, trei-patru neveste. Sunt si obtuzi acesti talibani, de vreme ce, din progres, ii intereseaza numai armele. In rest? In rest, noapte. A nu purta barba, in Afghanistan, e un pericol. Cine n-o are e trimis la inchisoare pana ce-i creste barba conform canonului, semn ca respectivul intelege sa mearga pe drumul cel bun.

De ce zic atunci ca „n-avem nici talibani“, ca si talibanismul e o „forma fara fond“, pe aici pe la noi, osciland intre caricatura si grotesc?

Sa ma explic. Cam peste tot, Europa ultimelor doua secole (mai precis Europa de dupa revolutia franceza) s-a imbolnavit sau a fost imbolnavita de rationalism. „Cred, deci exist“ a fost inlocuit cu „gandesc, deci exist“, preluat de la Descartes. Oboseala „Lumii Vechi“ o impiedica sa mai produca sfinti, profeti sau pustnici. Si, in fond, ce virtuti din filosofia crestina – mila, umilinta, iubirea pentru aproapele, smerenia, mai sunt vii, pe scara larga? Religia a fost transformata in protocol religios. Ne-am nascut crestini, parintii ne-au invatat sa ne facem cruce cand trecem prin dreptul unei biserici, sa ne ducem de Pasti la Inviere sau sa ne rugam cand viata ne pune in dificultate. Dar cam pe aici se opreste religiozitatea noastra. Si de ce sa n-o spun? Modul in care ierarhii nostri pastoresc „turma“ mareste numarul ateilor si al celor la care indoiala a ros, ca un acid, credinta.

Cu asta ajung la ceea ce voiam sa spun prin afirmatia ca n-avem nici macar talibani. O clipa, fac abstractie de toate ororile pe care le-au comis talibanii. Ma opresc la un detaliu. Talibanii astia cred in ceva. Ca s-au baricadat in dogme si in ura fata de „necredinciosi“ (adica de alta religie) e alta problema. Dar cred in ceva. Si sunt dispusi sa moara pentru ideile lor. Ei bine, cati dintre politicienii de la noi (sa ma refer doar la ei) cred in ceva pana la capat? Poate, doar in bani. Dincolo de bani incep indoielile, golul…