O intrebare fara raspuns: de ce?

Ma intreb demult, chiar dinainte ca Sabin Gherman sa apara din neant pentru a ne anunta ca s-a saturat de Romania, ce anume ii determina pe unii intelectuali romani din Ardeal sa faca jocul iredentismului maghiar, vorbind cu antipatie despre Vechiul Regat, facand teoria federalizarii sau, mai nou, pronuntandu-se in favoarea „regionalizarii Romaniei“ si sugerand ca o oarecare dezintegrare a statului roman ne-ar prinde bine ca sa ne integram mai repede in Europa. Am luat in calcul trei ipoteze: 1) ca-i irita centralismul excesiv (de altminteri, real) de la noi; 2) ca explicatia este una economica (intrucat Ardealul primeste de la buget – sau prin buget – mai putin decat da); sau ca explicatia este una psihologica, trebuind cautata in modul cam „falos“ in care unii ardeleni se uita dincoace de munti, convinsi ca „mitici“ ar exista numai pana la Brasov. Dar nici una dintre aceste ipoteze nu ma satisface. Si iata de ce: 1) Centralismul excesiv se combate nu sfartecand administratia tarii, parceland interesul national. 2) Nu inteleg cum poate cineva sa transforme o problema economica, adica o nemultumire economica, in problema nationala, in nemultumire nationala. 3) Nu inteleg cum poate cineva sa puna „patriotismul“ local deasupra patriotismului care ne-a unit in aceeasi tara, fara sa observe ca, suferind „intregul“, sufera, inevitabil, si „partea“. In consecinta, nedumerirea mea a ramas intacta. M-am intrebat in continuare: de ce? Nu mi-am permis sa avansez prezumtii urate, tulburi, cu dedesubturi delicate sau meschine. Am refuzat si presupunerea, jignitoare, ca nu si-ar da seama ce fac. Trebuie sa existe alte motive, mi-am zis, lasand intrebarea deschisa.

Cazul lui Sabin Gherman e, oarecum, aparte. Aici, pot sa banuiesc ca a intrat in joc un anumit bovarism. Junele de la Cluj publicase doua carti, dintre care una intitulata suav „Ba, Ghermane“, care nu se bucurasera de nici o atentie. Si cum nevoia de notorietate il presa sa iasa din subteranele anonimatului, si-o fi zis ca mijlocul cel mai sigur de a obtine putina glorie era un scuipat care sa scandalizeze. Nu stiu daca explicatia e cea reala, dar ea ma ajuta sa pun putina ordine in acest „caz“. Caci satietatea se manifesta, de regula, prin tacere, prin incercarea de a uita obiectul lehamitei. Or, dl Gherman a transformat dezgustul sau de Romania in pasiune, in hobby, in platforma publica si e pe cale sa-si asigure, cu ajutorul lui, o cariera. Pe scurt, si-a profesionalizat dezgustul, il trateaza ca pe o vocatie, ca un prilej de a face apostolat, pentru a trezi si in altii o satietate asemanatoare. Mai greu imi e sa-i inteleg pe cei care ajung sa impartaseasca ideile lui Sabin Gherman. Ei ce vor? Notorietate

n-au, caci listele aderentilor sunt, deocamdata, secrete. Chiar vor, oare, sa rupa o parte, macar, din actul Unirii de la 1 Decembrie 1918? De ce? Chiar iau in serios teza lui Sabin Gherman ca nimic

nu-i uneste pe ardeleni de regateni, in afara de sosele si de limba? Ar fi prea trist, de aceea nu m-am putut opri nici la aceasta explicatie.

Un mister este, pentru mine, si prezenta unor intelectuali romani printre semnatarii memorandumului care zice ca, rupta in cinci regiuni, fiecare cu parlamentul ei (Muntenia, Dobrogea, Moldova, Banatul si Transilvania), Romania si-ar „redobandi“ identitatea europeana. Pe intelectualii maghiari, mai ales pe dl Molnar, care sta la Budapesta si vine in vizita la Cluj, ii inteleg, fie si partial. Probabil, si eu, daca as fi maghiar, mi-as aminti fara placere de Trianon. Sensibilitati nationale exista, chiar daca nu sunt totdeauna recunoscute. Dar ce i-a determinat pe intelectualii romani care au semnat memorandumul sa vrea o Transilvanie „dezunita“ putin de Romania? A dori o buna convietuire cu compatriotii nostri de nationalitate maghiara e nu numai firesc. E chiar necesar. Si eu o doresc. Pacea etnica face parte din civilizatie. Memorandumul cu pricina nu e, insa, o ramura de maslin. Dimpotriva, el scurma prin rani vechi, impiedicandu-le sa se cicatrizeze.

E limpede ca iredentismul maghiar si-a schimbat strategia. Incearca sa repuna in cauza, pe cai ocolite, Trianonul. Mai mult, incearca s-o faca avand sprijinul unor romani. Poate, exista si sponsori ai acestor tentative. Povestea memorandumului, lansat la Cluj, are, poate, si culise autohtone ori nu. Nu am de unde sa stiu. Ma bizui doar pe logica, iar logica imi spune ca beneficiarul agitatiei pe tema „regionalizarii“ nu e in nici un caz linistea societatii romanesti. Dimpotriva. Odata mai mult, sunt tulburate apele. De aceea, nedumerit – si nu numai -, imi pun, fara sa pot da un raspuns, aceeasi intrebare. Ce anume ii face pe unii romani sa fie nemultumiti ca traiesc intr-un stat unitar?