Teoria intoarsa pe dos

Am mai scris despre zecile de mii de oameni care la inceputul anilor 1990 si-au lasat slujbele in fabrici, uzine, birouri, si-au parasit functiile de ingineri, doctori, economisti, juristi si au intrat in comert. Zeci si sute de mii de oameni, intre 30 si 55 de ani pe atunci, au plecat de la stat si au intrat in sectorul privat, in general, in comert. Acesti oameni au contribuit decisiv la cresterea ponderii sectorului privat in Produsul Intern Brut, ca daca ne-am fi lasat pe mina guvernantilor din ultimii doisprezece ani, am fi fost tot acolo unde am fost in 1990. Acesti ingineri, medici, economisti, juristi, transformati in bacani, soferi, angrosisti, distribuitori, au umplut rafturile magazinelor cu produse, au adus tot ce se putea aduce din lume, in asa fel incit astazi mergi la cumparaturi si poti umple sacosa cu rosii din Grecia, portocale din Turcia, salam din Spania, brinza din Franta, muraturi din Bulgaria, pui din Slovenia, peste din Norvegia, vin din Moldova, faina din Ungaria. Sau poti cumpara pantofi din Italia, haina de piele din Maroc, costum din Franta si cravata din Germania. Poti cumpara faianta din Spania, gresie din Turcia, obiecte sanitare din Germania, instalatii din Austria. Si tot asa.

Nu spun ca poti cumpara tot ce-ti doreste inima. Spun doar ca datorita acestor oameni, care au decis ca diploma de inginer si locul caldut dintr-un birou sint inutile, sistemul comercial din Romania s-a apropiat de standardele europene si de ceea ce ne dorim intr-un interval relativ scurt. Ceea ce nu s-a intimplat cu nici unul din sectoarele care au mai ramas (din nefericire) in mina statului.

Unii dintre acesti comercianti au ajuns astazi la aproape 60 de ani, au muncit in ultimii zece cit in treizeci anteriori si au acumulat mai mult decit vor sa cheltuiasca. Respectiv pot sparge banii economisiti imediat, nu e greu deloc sa-ti faci o vila de un milion de dolari cu crama si piscina sau sa-ti cumperi pulovere de trei mii de dolari bucata din lina Shetland, produsa in insulele Falkland si prelucrata in Edinburgh. Cine insa a adunat banii leu cu leu, in general, nu vrea sa-i cheltuiasca pe aiureli, se multumeste cu un apartament la bloc si o casa de vacanta, isi ia un Daewoo in loc de Audi, isi trimite copiii la Universitatea Bucuresti in loc de Londra si isi imbraca nevasta la Serroussi, nu la Yves Saint Laurent.

Aici intervine ciudatenia pe care o analizez impreuna cu o cunostinta, mare experta in finante publice si private. Teoria spune ca oamenii care au acumulat ceva in servicii se muta catre finante. Respectiv, cel care a facut comert isi mentine firma de comert, deleaga ceva responsabilitati si incepe sa analizeze piata instrumentelor financiare pentru a vedea in ce poate sa-si puna banii, cu risc mic, venit mic, dar sigur. Teoria prietenei mele este ca in Romania nu se intimpla asa pentru ca nu exista nici un fel de instrument financiar de acest tip. Bancile nu sint sigure si platesc niste dobinzi de plingi, care nici macar nu acopera intotdeauna inflatia. Nu exista fonduri private de pensii. Nu exista o piata de obligatiuni de stat pe termen lung, 20-30 de ani, in asa fel incit omul ajuns la cincizeci de ani sa cumpere obligatiunile statului roman pe treizeci de ani si sa le lase mostenire copilului, avind siguranta ca si peste douazeci de ani dobinda lor va fi mai mare decit inflatia si statul o va plati ca un mecanism elvetian. Din acest motiv, spune prietena mea, oamenii acestia fac doua lucruri: cumpara fabrici, cu alte cuvinte se reintorc in productie, pe de o parte, sau investesc pe lucruri inutile, ca vile mari, excursii, tablouri sau bijuterii. Experta spune ca reintoarcerea in productie este generata de nevoia de a avea ceva sigur pe termen lung pe care poti sa-l lasi mostenire. Un serviciu comercial poate fi distrus intr-o clipa. Schimbarea pietei, schimbarea legislatiei (cum este in prezent ridicarea taxei vamale la zaharul brut la 30 %, care va distruge importatorii de zahar brut), greseli de management, si gata, firma ta de comert da faliment. O fabrica nu poate fi distrusa chiar atit de usor.

Teoria mea este diferita. Oamenii care au facut ceva bani din comert se intorc in productie, cumpara fabrici de stat si varsa in ele sume uriase pentru a le reface. Acesta este un fapt si sint mii de cazuri in ultimii ani. Dar acesti oameni nu procedeaza asa pentru ca vor sa reduca riscul implicit al comertului. Ci pentru ca in mintea lor serviciile sint o activitate de mina a doua. Mentalitatea noastra comuna este ca agricultura este mai importanta decit industria, industria este mai importanta decit serviciile, iar serviciile comerciale sint mai importante decit finantele. De aceea, comercianti de succes (fosti ingineri, economisti, medici) aduna ceva bani si cumpara ferme agricole, lasindu-si destinul la mina vremii sau a guvernantilor. De aceea, negustori de talent si cu mari realizari lasa comertul si cumpara o ruina de fabrica, o reconstruiesc, in general, cu tehnologie cumparata la mina a doua din Occident sau invechita, cumparata din Romania, si ajung la mina fiscului si a bancilor. De aceea, scriitori de succes aduna ceva bani si cumpara vii, fac vin si apoi il dau gratis. Pentru ca, in capul lor, a scrie si a umple sufletele oamenilor de multumire cu cartile lor este mai superficial decit a ingriji via si a produce un vin pe care nu-l pot vinde din cauza falsurilor ieftine de pe piata. Nu numai noi, oamenii de rind, avem aceasta ideologie, ci si guvernantii nostri. De fapt, de la ei ni se trage. In loc sa se ocupe sa puna la indemina publicului servicii de administrare locala, sanatate, invatamint, aparare, justitie din ce in ce mai bune, ei tin fabricile de stat pentru a produce otel, camioane, avioane si balamale pe care nimeni nu le vrea si nimeni nu le cumpara. Frinarea privatizarii transmite oamenilor ideea ca statul tine 25 % din pamintul tarii in proprietate de stat si 75% din industria tarii in proprietate de stat pentru ca ele sint mai importante decit serviciile. Aceasta teorie are consecinte care adincesc diferenta dintre noi si lumea civilizata.