Dileme generate de o conserva de sardele

Saptamina trecuta mi s-a facut pofta de sardele. Sint mare amator de sardele. Si ciinele meu, la fel.

La magazinul meu de cartier n-am gasit decit sardele romanesti. Am cumparat o cutie, mai ales ca forma ei imi amintea de celebrele sardele „Lisa“ de altadata.

A fost imposibil sa le maninc; pe linga solzii raspinditi cu generozitate prin cutie, gustul era oribil. Si catelul meu le-a refuzat. Le-am aruncat, m-am dus in oras si mi-am cumparat niste sardele facute in Spania, tara aia cu capsuni, si care erau cu adevarat sardele.

Mai tirziu mi-am dat seama ca am comis o fapta care poate fi usor si fundamentat condamnata.

Fabrica aceea care a produs sardelele incriminate se afla, poate, sau chiar sigur, intr-o zona saraca, fiind singura sursa de existenta pentru citeva sute de familii ce traiesc la limita inferioara a subzistentei. Probabil ca fabrica are utilaje invechite si o conducere necorespunzatoare, impusa de considerente de ordin politic, de aceea produsele sint de proasta calitate si nu numai ca nu se exporta, dar nici nu se prea vind in tara, mai ales ca pretul lor este acelasi ca al produsului similar de import. Fabrica produce deci, probabil, pentru stoc. Neexistind profituri, muncitorii nu primesc salarii, sau, in cel mai bun caz, sume infime. Probabil ca datoriile contractate pentru plata unui simulacru de salariu au fost reesalonate si in cele din urma, sterse. Probabil ca a existat si o oferta de privatizare, dar, fiind cu adevarat serioasa, a fost respinsa.

Mai mult ca sigur ca s-au obtinut ceva fonduri din exterior pentru retehnologizare, dar o parte din bani s-au dus pe salarii, iar cealalta, pe prime si limuzine de lux pentru directie si conducerea sindicatului. Iar citeva din utilajele noi cumparate au fost curind declarate fier vechi, vindute la kilogram unor firme-capusa ale sefilor locali si recumparate la preturi astronomice de fabrica.

Bine, bine, dar ce vina au muncitorii in toata porcaria asta?

Eu nu trebuia sa arunc cutia de sardele. Trebuie sa cumpar mai multe, ca sa contribui astfel la diminuarea stocului existent si in acest fel sa ofer muncitorilor o bucatica de salariu.

Bine, bine, dar eu ce vina am ca sa dau din salariul meu, si asa debil, o suma pentru masina directorului si intreprinderile-capusa ale unor escroci pe care nici nu-i cunosc? (din fericire!)

Primul ministru exprima de curind necesitatea de a sprijini industria autohtona tocmai datorita si implicatiilor sociale. Dar cum sa-i ajutam? Prin stergerea datoriilor si acordarea altora, evident, nerambursabile? Asta inseamna lungirea bolii.

Prin retehnologizare? Asta inseamna in primul rind eforturi financiare viguroase, pe care un buget anemiat nu le poate sustine, iar, in al doilea rind, disponibilizari masive. Or, economia noastra precara ofera posibilitati minime de absorbtie a disponibilizatilor.

Prin privatizare? Dar licitatia pentru privatizare, abil condusa, nu va da cistig de cauza celui mai profitabil ofertant, ci fie celui care ofera un ciubuc mai mare, fie unui reprezentant al mafiei autohtone, care nu va face decit sa dezmembreze fabrica si s-o vinda pe bucati, la preturi derizorii, celor din familie.

Asa ca degeaba ma-ntrebam ce vina am eu sa maninc sardele fara nici un gust. Acesta e, totusi, un lucru minor. Eu pot sa-mi cumpar si altceva de mincare.

Dar muncitorii ce vina au? Caci ei nu au alternative. Fiindca ei sint, in general, oameni cinstiti si muncitori si, ca atare, nu-si pot schimba profesia in cea de oameni politici.

Dar daca eu nu sint de vina, ei nu sint de vina, atunci, totusi, CINE E DE VINA?