„Am pornit-o bine; drumul, doar el a gresit-o; trebuia s-o ia in partea cealalta“
M. Sorescu – „Iona“
Daca nu s-ar fi hotarit sa moara putin, Marin Sorescu ar fi astazi trecut, de citeva zile, in rindul oamenilor definitiv maturi (ca si mine); ar fi trecut de 66 de ani. N-am inteles de ce a trebuit sa plece (dupa cum n-am inteles, Doamne, iarta-ma), de ce altii au ramas.
Poate am sa vorbesc mai mult despre el altadata si in alt loc. Aici vreau sa transcriu inregistrarea cuvintului sau, prilejuit de cea de a 60-a aniversare. Venise in Craiova. Tocmai se produsese evenimentul acela urit, pe care Romica Diaconescu l-a amintit zilele trecute. Era singur si trist; l-am invitat, ca si altadata, la masa. I-am pregatit ciulama cu mamaliguta (pe care o lauda mereu) si gusa de curcan umpluta. Apoi l-am rugat sa spuna citeva cuvinte la microfon, la aceste cumpeni de vremi si de suflete.
„E foarte bine spus cumpeni de suflete.
Ne aflam in acest balans al constiintelor, al situatiilor. Cred ca este un moment care se intimpla destul de rar in istorie; intr-un fel, sintem niste oameni privilegiati. Traim intr-un nucleu de istorie, unde totul depinde de noi si nimic nu depinde de noi. Sintem niste jucarii, pina la urma, in mina unui destin; dar as vrea sa raminem optimisti in aceasta situatie.
De fapt, vocatia noastra este de a fi optimisti in catastrofa si cred ca prin asta am si supravietuit.
Ce sentiment minunat este acela de a intilni in aceste momente prieteni, si inca prieteni vechi, din timpul studentiei.
Linga Cezar Avramescu ma simt iar tinar si student.
Nici atunci vremurile nu erau prea blinde, erau chiar vremuri cumplite, dar le-am traversat, si-mi place sa cred ca a ramas in noi o tinerete si o adolescenta visatoare.
Ma simt emotionat ca pot spune aceste ginduri la Craiova, un oras de care ma simt legat de foarte multe fire, de unde am plecat si unde m-am reintors fiindca, intr-un fel, acest oras este casa mea. N-am fost totdeauna fericit in ea; nici acum nu sint, dar, cum spuneam, existenta unor prieteni imi da curaj.
As vrea sa cred ca vom mai avea de parcurs multe etape; in ceea ce ma priveste, as vrea sa cred ca voi ramine la masa de lucru, sa pot scrie si sa pot spune acolo gindurile care acum nu-mi vin in minte, dar care iti vin in minte atunci cind te incredintezi unei meserii atit de grele ca aceea a scrisului.
Sint convins ca in aceasta Oltenie, unde si satele au jucat rol de cetati antice – eu am scris un ciclu mare despre Bulzesti – deci, in aceasta Oltenie, putem sa ne simtim responsabili si poate chiar mai mult, putem sa ne simtim inca oameni normali. Cred ca datoria cea mai mare a noastra acum este sa raminem normali. Acesta este un ideal spre care trebuie sa tindem, fiindca numai asa lucrurile isi vor capata adevarata lor semnificatie.
S-a vorbit aici de cumpeni, exista si o cumpana a apelor, de pe un alt versant, de unde pornesc izvoarele.
Sa speram ca si de aici vor porni niste izvoare bune, care vor fertiliza viitorul“.
Asa cum spunea Marin, am reusit sa raminem normali (unii) in timpurile acestea anormale.
Si continuam sa fim optimisti in catastrofa, desi nu prea avem motive.
Iar eu consider normal, chiar in acest moment, sa completez declaratia pentru impozitul global pentru banii primiti la inspectiile de grad, bani care au mai fost impozitati de doua ori. O data cind s-a calculat cuantumul cuvenit pentru o ora de activitate didactica si a doua oara la scoala unde am efectuat inspectia si de unde am primit banii.
Nu vi se pare normal?
Ba da; caci, asa cum spunea colegul Albert Einstein, „omenirea va avea, in general, soarta pe care si-o merita“.
Iar noi, fiind o particica a omenirii…
