O falsa prioritate

Nu zic ca, intr-un context mai relaxat, n-ar fi utila o dezbatere pe tema: e mai buna pentru noi o republica parlamentara sau una prezidentiala? Liberalii agita demult aceasta intrebare, pronuntandu-se pentru o republica parlamentara in care presedintele sa fie ales nu prin vot direct, ci de catre parlament. Numai ca ideea lor n-a interesat pe nimeni. Ea a cazut in gol. Multi, poate, au si uitat-o incat, scoasa la suprafata de Adrian Nastase, pare aproape noua. Ba, chiar a dat foc spiritelor pe scena politica unde „alesii“ nostri nu vor sa piarda nici un prilej pentru a arata ca detin materia cenusie necesara pentru a emite „pareri“. Drept pentru care ne-am trezit cu un adevarat taifas national in legatura cu atributiile presedintelui. Nimeni nu s-a aratat surprins ca Adrian Nastase si-a schimbat parerea din anii trecuti. S-au avansat presupuneri referitoare la tensiuni in relatiile Palatului Victoria cu Palatul Cotroceni sau calcule legate de cariera politica a d-lui Nastase si cam atat.

S-a facut, apoi, un sondaj Gallup, al carui rezultat i-a cazut cam greu la stomac lui Adrian Nastase. Majoritatea covarsitoare a populatiei doreste ca seful statului sa fie ales direct de popor. Nastase a renuntat la propunerea ca presedintele sa fie ales de parlament, fara sa-si poata ascunde indispozitia. Dovada ironia, cu totul deplasata, la care a facut apel cand le-a recomandat celor ce sprijina actualul sistem de alegere a presedintelui sa ia ca exemplu Libia unde „toti cei care au o anumita functie sunt alesi direct de popor“. Nu excesul de democratie e ceea ce supara in Libia!

Ziceam ca o dezbatere consacrata revizuirii Constitutiei, departe de a fi absurda, e utila, chiar necesara. Caci Constitutia aflata azi in vigoare e un fel de hibrid. Noi n-avem nici republica prezidentiala, nici republica parlamentara. Si nu cred sa mai existe undeva o republica „semiprezidentiala“, in care presedintele e ales prin vot direct, dar n-are atributii executive. In schimb, seful executivului e desemnat de parlament, nu la urne, cum se intampla in tarile cu presedinte decorativ. Ambiguitatile din Constitutie nu se opresc aici. Ele sunt rezultatul unei conjuncturi anume, a anilor ’90-’91. In Constituanta, FSN era interesat sa-i confere lui Ion Iliescu acele prerogative care tineau cont de psihologia romanilor, in acea vreme, inca dominata de amintirile proaspete ale experientei totalitare. De aceea FSN n-a fortat o republica prezidentiala. Opozitia, dimpotriva, dorea un presedinte cu rol ornamental, ca in democratiile parlamentare. In consecinta, revizuiri ale Constitutiei s-ar impune. Si clarificari. Dar aceasta sa fie, oare, urgenta urgentelor in situatia in care se gaseste azi Romania, cufundata in saracie si coruptie?

Din primul moment, raspunsul meu a fost „nu“. Am comparat discutiile pe aceasta tema cu dezbaterile fierbinti despre „sexul ingerilor“ din Bizantul asediat de turci. Si nu cred ca am gresit. Romania e, intr-un fel, „in razboi“: e in razboi cu saracia, cu coruptia, cu politicienii sai, care au reusit, in doisprezece ani, sa compromita in ochii multor romani libertatea, democratia si statul de drept. Insusi Adrian Nastase a recunoscut intr-un discurs tinut nu foarte demult in fata Biroului Executiv al PSD ca realitatea nu mai are rabdare, ca „lupta anticoruptie a inceput prost“, ca „nimeni nu mai este multumit cu modul in care se face politica in Romania“. A recunoscut si faptul ca romanii nu mai au incredere in institutii si ca, existand nu putine „uscaturi“ in PSD, „curatenia trebuie sa inceapa cu noi“. Si ce a urmat dupa aceste recunoasteri? In loc de o batalie cu saracia, cu coruptia, cu neincrederea romanilor in institutii, asistam la valuri de retorica despre ceea ce continua sa semene, in conditiile de azi, cu marea problema a „sexului ingerilor“. Sa nu fi luat, oare, guvernul Nastase in serios adevarul ca realitatea nu mai are rabdare?