Cainele de paza

Cine citeste in paralel gazetele romanesti si cele straine (frantuzesti, britanice sau italiene) e izbit de un „specific“. Nicaieri nu exista atatea moralizari, atata pedagogie si atata vehementa in comentarii ca la noi. In comparatie cu analistii nostri, cei de aiurea par aproape frigizi. E adevarat, nicaieri presa nu serveste interese metafizice si nu e facuta de ingeri. Jurnalistii sunt, pretutindeni, fiinte cu amintiri, cu sentimente, cu resentimente, cu prejudecati. Si, mai ales, cu o nevoie de a intelege pe care au transformat-o in profesiune. Dar ma surprind deseori, citind Le Monde sau Corriere della sera, ziarele straine pe care le consult mai des, ca fac aceeasi remarca: intre „ratiunile ratiunii“ si „ratiunile inimii“ (pentru a folosi o distinctie a lui Pascal), gazetarii straini opteaza, categoric, in meseria lor, in favoarea „ratiunilor ratiunii“, in timp ce la noi se intampla exact invers.

Problema e: de ce? Suntem noi mai temperamentali? N-avem destula incredere in logica, ni se pare prea uscata? Preferam pasiunea rigorii? Ne lipseste, inca, experienta dialogului, de aceea „dialogurile“ noastre sunt adesea un vacarm de monologuri? Sau suferim, de fapt, de o boala a timpului? E prea mult haos in jurul nostru ca sa punem, cat de cat, ordine inlauntrul nostru? Depindem prea mult de gusturile celor care ne citesc incat, ca sa le cucerim interesul, ne sacrificam propriile gusturi? E prea multa imoralitate in politica noastra pentru a nu face parada de moralism? E prea aiuritoare lipsa de bunacuviinta (de vreme ce s-a ajuns sa se faca prostitutie cu ora in casele de la Muzeul Satului), incat simtim nevoia sa apelam la pedagogie, chiar daca ne lipseste competenta pentru asa ceva? Traim intr-o vreme prea imbacsita de scandaluri ca sa nu fim atrasi, la randul nostru, de ceea ce ni se pare scandalos? N-avem cum sa fim grefieri senini, detasati, ai unei „tranzitii“ care arata urat? Sau fiindca diletantismul e azi la moda (mai putin in escrocherii!), n-avem motive sa ne temem ca putem cadea si noi in acelasi pacat?

E greu de dat un raspuns. Probabil, explicatiile se intrepatrund. Ele tin si de specificul acestei perioade, si de lipsa de profesionalism, si de metehne autohtone vechi, si de slabiciuni personale. Dar ceva ar merita, poate, spus inainte de orice. Ca, grabiti sa punem intrebari altora, uitam cam usor sa ne punem si noua niste intrebari. Una, mai ales.

Am zis „ratiunile inimii“. Mai corect, insa, ar fi sa vorbim despre altfel de „ratiuni“. Exista in gazetele noastre un exces de intoleranta, de apostrofari, de patima, de rautate chiar, care nu se poate motiva prin „sentimente“. In gazetele occidentale, ma refer la cele serioase, nimeni nu-si ingaduie sa spuna „orice“, fara riscul de a suporta consecintele. Noi am trecut, arzand toate puntile, de la „nimic nu era permis“, caracteristic pentru perioada dinainte de ’89, la „orice e permis“. Ne-am grabit sa confundam libertatea cu abolirea oricarei reguli. Or, nici pe sosele nu se circula alandala. Civilizatia presupune niste reguli, niste limite, care separa libertatea de bunul plac. E drept, nu politicienii de azi sunt in masura sa ne dea lectii despre cum ar trebui sa se comporte „cainele de paza“ al democratiei. Politicienii ar vrea un „caine de paza“ pe care sa-l lege de lant in ograda lor, un „caine de paza“ care sa se gudure pe langa ei, scheunand cand e lovit cu piciorul. Dar, poate, ar merita sa ne aducem aminte ca excesul in toate e un defect, cum zice un proverb frantuzesc.