Privatizarea interesului national

Valéry zicea ca doua pericole ameninta lumea. Ordinea si Dezordinea. Prima oara cand am dat peste aceasta afirmatie, am socotit-o o simpla butada. Acum, descopar ca butada se potriveste perfect, ca diagnostic, tranzitiei noastre. Am iesit, in ’89, dintr-o ordine inabusitoare, in care istoria abia mai putea respira. Si am intrat intr-o dezordine in care haosul a devenit contagios. Pentru intemeierea unei noi ordini, democratice, capitaliste, s-a pus problema „privatizarii“. Dar au trecut doisprezece ani de tranzitie, confuza si sleampata, si aproape trei sferturi din proprietati sunt, inca, administrate de cel mai prost administrator, statul. In schimb, foarte repede, din primele luni ale lui ’90, a fost privatizat „interesul national!“ E drept ca „interesul national“ nu punea probleme de terenuri, de cladiri, de mostenitori. Era un concept. Nu se supara nimeni daca luau halci din el cei care aveau nevoie de un pretext nobil ca sa-si poata agita propriile interese, de partid, de grup, de gasca, de clan mafiot. Bineinteles, „interesul national“ n-avea ce cauta la „privatizare“. Si totusi, nimic n-a fost privatizat inaintea lui! A fost parcelat, faramitat si impartit. Asa s-a ajuns ca in discursuri se face mult caz de „interesul national“, dar fiecare vorbitor e cu gandul la propriul interes national. Ceea ce, fireste, transforma orice consens aparent intr-un vas spart cu care nu poti duce apa din Dimbovita la Praga, sa zicem, fara unele riscuri.

S-a vazut asta si recent, la sedinta camerelor reunite ale parlamentului, unde primul ministru a expus planul de masuri in vederea aderarii Romaniei la NATO. Momentul era cum nu se poate mai nimerit pentru un consens real, purificat de ipocrizii si adversitati. Dar, neglijand faptul ca in NATO sunt primite tari, nu guverne, PSD a incercat, o data in plus, sa faca din integrarea noastra nord-atlantica o problema de partid. La Palatul Victoria s-a regizat un soi de „secretizare“ a planului de masuri, ca nu cumva el sa ajunga in mainile Opozitiei! „Amanunt“ care spune multe. Cum spune si altul. Cand liberalii i-au atras atentia lui Adrian Nastase ca nicaieri Constitutia nu prevede dreptul primului ministru de a se adresa celor doua camere legislative decat in situatiile in care guvernul isi asuma raspunderea, parlamentarii pesedisti n-au gasit alt contraargument decat sa strige „ba, nesimtitilor“ si sa maimutareasca un defect de dictie al lui Valeriu Stoica. Mahalaua le e mai apropiata, se pare, parlamentarilor nostri decat logica. Dar, din cate stiu, in NATO intra exclusiv „state de drept“. Si, tot din cate stiu, intr-un „stat de drept“, daca nu e sfanta, legea trebuie tratata astfel incat, macar, sa para sfanta.

Ulterior, discutia a derapat de la „problema NATO“, la rafuieli si ciondaneli interne in care s-a prins si Adrian Nastase, uitand de ce venise la parlament. Si, inca o data, s-a vazut ca Traian Basescu a ajuns obsesia si cosmarul partidului de guvernamant. Cum aud ca Basescu a zis ceva nou pe tema coruptiei din PSD, Adrian Nastase si vocile ajutatoare din PSD simt nevoia sa lanseze contraacuzatii grele, deshumand povestea cu flota sau cu inghetata de la Constanta. Catavencu ar fi fost foarte la locul lui in aceste polemici cu celebra sa replica din finalul „Scrisorii pierdute“: „Toti suntem romani!… mai mult sau mai putin onesti!“ E adevarat, circul e nelipsit pe scena noastra politica (si-au dat concursul la asta, recent, si liberalii), dar parca nu era cazul sa prospere tocmai la o sedinta ce se voia pusa sub semnul „interesului national“.

Daca nu cumva era inevitabil sa se vada ca politicienii nostri nu se dau inapoi sa-si expuna in public propriile interese sub forma de „interes national“, cum fac unele triburi din Africa, in zilele in care, din fiecare coliba, e adus un zeu cioplit in lemn sau in fildes.