O sinucidere cu probleme

O femeie din Craiova si-a pus capat zilelor aruncandu-se de la o fereastra a blocului in care locuia. Motivul? Saracia. Informatia a ajuns in ziare (din Adevarul am aflat-o eu) printre „faptele diverse“. Alte sinucideri nu sunt nici macar consemnate, probabil, daca dramele au drept cauza un motiv banal care nu mai emotioneaza pe nimeni, asa cum este mizeria. Caci si nenorocirile se banalizeaza. Te obisnuiesti cu ele si, la un moment dat, nici nu le mai remarci. Abia cand se intampla sa constati ca emotiile s-au uzat pana aproape de indiferenta, te intrebi: cum am ajuns aici?

Despre sinuciderea procurorului Cristian Panait se vorbeste, insa, in continuare. E adevarat, vorbesc doar jurnalistii. Omul de pe strada e prea obsedat de grijile proprii ca sa mai aiba timp pentru dramele altora. Dar jurnalistii nu revin intamplator asupra acestui caz. In dedesubturile mortii lui Cristian Panait se afla, cred unii, niste cauze tulburi. Doua dintre dosarele la care lucrase inainte de a se sinucide tanarul procuror au implicatii politice. Unul se refera la un deputat PSD acuzat ca si-a inscenat furtul propriei masini ca sa incaseze asigurarea. Altul se refera la posibile imixtiuni ale puterii executive in mersul Justitiei la Bihor, unde un procuror a dispus arestarea fiului prefectului, invinuit de coruptie, pentru a se vedea el, dupa aceea, cu un dosar penal. Au vreo legatura, oare, aceste cazuri, studiate de Cristian Panait (el a propus scoaterea de sub urmarire penala a procurorului din Bihor, dar seful sau i-a respins concluzia), cu prabusirea sa nervoasa? Sinuciderea a fost, oare, un act impulsiv? Tanarul magistrat era o fire prea vulnerabila si, din pricina asta, n-a mai facut fata presiunilor? Nimic nu e, deocamdata, lamurit. Si, paradoxal sau nu, alte nedumeriri se aduna peste cele dintai. Parchetul General s-a marginit sa comunice sec ca e vorba de o sinucidere, nu de o crima. Dar a refuzat sa dea alte explicatii. De ce? Nu cumva nu se doreste aflarea unor amanunte ascunse opiniei publice? Ministerul Justitiei tace si el. In schimb, presedintele Iliescu s-a simtit dator sa declare ca aceasta sinucidere cu probleme ar trebui clarificata. Stie, oare, dl presedinte ceva ce nu ne-a spus?

Ca separatia puterilor, la noi, e o poveste cu miezul putred si ca Justitia are ochii legati numai cand judeca scandaluri minore, cu gainari, sunt secrete ale lui Polichinelle. Au ramas complet necunoscute, cel mult, copiilor, si numai daca mai e posibil azi ca varsta copilariei sa fie paradisiaca. De aceea eu, unul, inclin sa cred ca sinuciderea procurorului Panait nu pune in cauza doar fragilitatea sufletului omenesc. Daca o drama nu e cel mai potrivit subiect pentru bursa zvonurilor, ea poate semnala, totusi, o urgenta. Aceea a discutarii independentei procurorilor.

Cand s-a decis infiintarea Parchetului National Anticoruptie s-a facut aluzie la modul cum se duce in Italia lupta cu mafia. Dar, poate, mai important ar fi sa ne aducem aminte cum s-a nascut in Italia miscarea „mainilor curate“ care, practic, a reformulat viata politica in peninsula, obligand, pana la urma, un prim-ministru sa fuga in exil si scotand din scena doua partide cu pretentii similare celor emise de PSD la noi. „Mainile curate“ au fost posibile fiindca procurorul din Milano care s-a aflat la originea acestei furtuni a avut nu numai curajul de a da un exemplu, devenit, apoi, molipsitor. A avut si mainile libere. Or, in conditiile de azi, de la noi, procurorii nu sunt aparati de ingerinte politice. Daca vor sa fie cu „mainile curate“, se pot trezi marginalizati, trimisi in alta parte sau, chiar, in mormant. Aria oficiala la moda e ca, negresit, coruptia trebuie depolitizata, pentru a nu mai exista „coruptii lor“ si „coruptii nostri“. In practica, insa, dosarele clientilor Puterii sunt mai departe „albite“.

Ca lupta impotriva coruptiei sa iasa din demagogie, ar fi necesare si la noi niste „maini curate“. Admitand ca, virtual, ele exista, au vreo sansa? Mai exact, vor cu adevarat guvernul si parlamentul ca ele sa aiba vreo sansa? Ma indoiesc. Dar sa zicem ca eu nu sunt suficient de optimist. De aceea, astept sa fiu contrazis de realitate.