Nu mi-am facut niciodata iluzii in ceea ce priveste solidaritatea de breasla a ziaristilor. Cu atit mai mult acum, cu voie de la „Sectia de presa a CC“, cu arogata reprezentativitate tutelara, meseria de ziarist este atit de usurica, incit poate fi practicata de oricine vrea. Autointitulatii granzi ai presei s-au straduit sa pastreze, si-n democratie, dintre directive si responsabilitati. Ei cu directivele, executantii cu ponoasele. Eforturile lor pentru abrogarea vechii Legi a presei, din care puterea a pastrat exact ce i-a convenit, se intorc astazi impotriva tuturor ziaristilor. Dezbaterile asupra Legii dreptului la replica sint sporadice si imbirligate si nimeni nu mai pricepe nimic. „Sectia de presa a CC“ a dat un comunicat cuminte, iar virfurile ei stau in stand by. Asa se face ca, pe baza dreptului la replica, „mita 13“ le taie calea ziaristilor romani.
Partial europeni
Expunerea de motive a noii Legi a dreptului la replica incepe abrupt, da’ abrupt rau de tot. „Importanta protejarii dreptului la replica este incontestabila si necontestata“. „Ciocu’ mic!“, cum ar zice eruditul secretar general al guvernului. Apoi mi se pune placa armonizarii legislatiei cu europene reglementari. Ni se vintura prin fata ochilor Rezolutia Consiliului de Ministri ai Consiliului Europei nr. 26, adoptata in 1974, privind dreptul la replica – „situatia individului in relatia cu presa“, alta rezolutie referitoare la etica ziaristica, la 1003, Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Invocarea acestor acte este menita sa ne demonstreze cit de docti, cit de cunoscatori ai problemei si cita grija manifesta pentru sanatatea democratiei initiatorul si sustinatorii proiectului legislativ de care fac vorbire. In fapt, ni se propune sa fim partial europeni. Asa cum sint inca ziarele in care va trebui sa se citeasca, printre rinduri, „atitudini generale caracterizate de responsabilitate …“. Spun partial europeni, intrucit toata lumea cere jurnalistului sa informeze corect, dar nu am auzit de vreo sanctiune aplicata boierilor care traiesc pe banii contribuabililor care refuza sa ofere informatii sau, atunci cind se indupleca se dau dupa cires. Ziaristilor romani li se da ca tema de casa doar problema cu solutii unice, culmea, reglementate prin acte normative. Si asta in vreme ce Legea accesului la informatiile publice are atitea statii, cit tot transportul in comun din Capitala!
Unii sint mai egali decit altii
Merita adastat asupra articolului 6, chiar daca unii sustin ca a fost periat. Aliniatul 1, litera „a“ ne arata pentru cine a fost facuta aceasta lege. In nici un caz pentru simplul cetatean, vorba lui nea Nae. Actul normativ le acorda demnitarilor nu doar protectie de la SPP! In cazul ’mnealor, rectificarea sau replica se publica in primul numar al publicatiei, ce urmeaza solicitarii, iar in situatia de refuz se va aplica o amenda cuprinsa intre unu si cinci procente din cifra de afaceri a anului precedent sau, daca se afla in primul an de activitate, amenda se dimensioneaza in functie de cifra de afaceri inregistrata la data publicarii materialului. Deoarece in Romania „nimeni nu este mai presus de lege“, iar unii sint mai egali decit altii, in cazul simplilor muritori, termenele de publicare sint mai largi, iar amenda e mai mica. Nu conteaza ca o astfel de situatie se zice ca a fost reglementata. Intentia a fost dezvaluita si pedepsele ramin.
Jumuleala la patru miini si-o gheara
Proiectul dreptului la replica il baga pe minuitorul de condei direct in smogul londonez, ca doar vrem sa ne europenizam, nu? Si ca sa fie si citiva stropi de specific romanesc, printre actele la care se face trimitere este si Decretul nr. 167/1958, privitor la prescriptia extinctiva. Cind e vorba de imbulinare si imbuclinare, iata ca sint bune si actele normative de pe vremea lui Dej! Practic, prin Legea dreptului la replica se instituie jumuleala la patru miini si-o gheara. „Persoana care se considera lezata intr-un drept sau intr-un interes legitim, moral sau material, prin publicarea in presa a unei informatii, opinii sau imagini, are dreptul sa obtina, la cerere, din partea publicatiei care a difuzat-o, publicarea unei replici“, se spune in art. 5. De aici incolo vine lantul lui Gheorghe: slabiciunea lezatilor de a se imbatosa in ziar, slabiciunea judecatorilor fata de ziaristi, slabiciunea jurnalistilor pentru cei care nu mai stiu ce sa inventeze ca sa-l determine sa scrie frumos, sa fie supus si devreme acasa. Teoretic, orice grafoman ori procesoman se poate lauda ca i-a dat una peste bot ziaristului si l-a ars si la buzunare! Legea ii permite astfel de actiuni. Daca nu i se da voie sa intre in duelul cuvintelor, da fuguta la instanta. De se constata ca publicatia nu si-a indeplinit obligatia, este determinata prin hotarire judecatoreasca, fara drept de apel, iaca democratie, sa publice rectificarea sau replica in primul numar care urmeaza dupa data hotaririi judecatoresti. De aici incolo, ziaristul, cu mila justitiei! Conform prevederilor aceleiasi legi, „ori de cite ori instanta constata neindeplinirea obligatiei(…), publicatia va fi sanctionata cu amenda(…)“. Iaca pozna! „Ori de cite ori“ poate fi interpretat ca zi de zi. Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat. Deci statul jumoale la doua miini. E, dar lezatul nu se alege cu nimic? Cum sa nu. Publicarea dreptului la replica, zice articolul 13 (ptiu, drace!), nu impiedica lezatul sau lezata „sa se adreseze instantelor judecatoresti pentru acordarea de despagubiri si/sau pentru constatarea unei infractiuni, dupa caz“. Alta jumuleala, la alte doua miini! Dupa care urmeaza, pentru ziaristul cazut in pacat, gheara sefului. Cu care il sapunesti, iar atunci cind te sapuneste sefu’, te si rade!
„Mita 13“ le taie calea ziaristilor romani
Demersurile granzilor presei pentru abrogarea vechii legi care reglementa activitatea din domeniu s-au materializat in Ordonanta de Urgenta nr. 53/19 mai 2000. Inca de la articolul 1, actul ii invata pe smecherasi sa se judece in… civil cu ziaristii, iar din Legea presei se pastrau articolele 72-75 si 93. Articolul 72 se refera la publicarea replicii, prin hotarire judecatoreasca. Pentru nerespectarea acesteia, publicatia era amendata. Deci, nici vorba si de drept la replica, si de amenda! Ca sa nu mai vorbim de articolul 87, neretinut in ordonanta, care oferea o oarecare protectie ziaristilor. Erau considerate conventii, daca nu erau savirsite in astfel de conditii, incit, potrivit legii penale, sa fie considerate infractiuni: impiedicarea, in orice mod, a reprezentantilor presei de a-si indeplini indatoririle profesionale; furnizarea catre presa sau publicarea in presa a unor informatii si date, cunoscind ca acestea nu corespund adevarului; persecutarea, sub orice forma, a celor care au contribuit la informarea presei sau si-au exprimat in presa opinii critice, precum si exercitarea de presiuni sau alte acte de intimidare asupra acestora; necomunicarea, in termenul prevazut de lege, in mod nejustificat, a raspunsului la opiniile critice exprimate in presa etc. Oricum, acestea nu mai conteaza. Prin Legea dreptului la replica, meseria de gazetar poate fi facuta de orice persoana care stie sa minuiasca un reportofon si sa puna in pagina ghilimelele de rigoare, spusele unuia sau altuia. Asa, tipografic vorbind, va creste productia de zat pe cap de locuitor si ne vom simti cu adevarat in „eternal si fascinanta Romanie“, cu al ei picior de plai bagat in Europa. Cu covrigi europeni in coada, ca si ciinii comunitari, „mita 13“ le taie calea ziaristilor romani. Ma opresc pe trotuar. Pentru ca sint superstitios!
