De ce e Franta surprinsa?

Ma surprinde, sincer sa fiu, surprinderea francezilor. Caci cauzele primului succes obtinut de Le Pen in cele patru participari ale sale la cursa pentru Elysée sunt, ca sa zic asa, „la vedere“, nu sunt deloc misterioase. Si sunt aproape aceleasi care au favorizat ascensiunea extremei drepte, prin Haider, in Austria, sau, prin Bossi si Fini, in Italia. E vorba, mai intai, de problema imigrantilor care a oferit extremei drepte posibilitatea sa vina cu sloganuri ca „Franta francezilor“, „Italia italienilor“, „Austria austriecilor“ sau „Olanda olandezilor“. Apoi, insecuritatea, pusa pe seama unei prea mari tolerante fata de imigranti, ceea ce da xenofobiei o motivatie defensiva. Sa adaugam dezamagirile produse de oferte electorale care n-au fost respectate, somajul, uzura nervoasa provocata de diverse crize. In fine, ultranationalismul, beneficiind, in genere, de buni demagogi, ca Le Pen, priceputi in organizarea de nelinisti si proteste tulburi, a gasit un excelent prilej de specula cu sentimentul national in nelamuririle legate de integrarea europeana care nici prin alte parti nu e ferita de confuzii si rele intelegeri, cum se intampla la noi. Mai ales greselile arhitectilor integrarii sunt speculate.

Unii dintre acesti „arhitecti“, stand prea mult pe la Bruxelles, neglijeaza, se pare, un „amanunt“: ca Europa nu poate copia, pur si simplu, America devenind „Statele Unite ale Europei“. Intre „Lumea Noua“ si continentul nostru exista o deosebire esentiala. America nu e impovarata de istorie. Dimpotriva, sufera, poate, de complexul ca nu prea are trecut. Memoria ei se loveste, inevitabil, de un vapor cu imigranti sositi pe tarmul Americii cu cateva secole in urma, dincolo de care nu mai exista decat traditiile indienilor exterminati sau varati in rezervatii. Aceasta a dat, desigur, mai multa energie „visului american“, dar explica de ce, zburand cinci ore, de la New York la Los Angeles, intalnesti deosebiri de clima, nu si deosebiri de civilizatie. Incercand sa-si organizeze viitorul, Europa e intr-o situatie complexa. Pe de o parte, are de invins mitologii cazute in desuetudine, inertii si oboseli vechi. Pe de alta parte, si-ar pierde nu numai trecutul, ci si „vocea“, particularitatile, daca unitatea ar defrisa cu totul diversitatea. Orice eroare, zicea Pascal, se bazeaza pe o excludere. Si iata-l confirmat! „Podul“ desenat pe euro, care a inlocuit marca germana, lira italiana, francul francez si alte monede europene, sugereaza ceea ce uneste, lasand in urma singuratatile, rivalitatile si conflictele. Dar ceea ce uita unii pe la Bruxelles – si nu numai – e ca, in Europa, singuratatile care se solidarizeaza acum nu sunt identice si ca, in consecinta, solidaritatea europeana nu se poate baza pe anularea „dreptului la diferenta“. E ceea ce a oferit ultranationalistilor, ca Haider, Bossi sau Le Pen, secondati de extremisti din tari ce pareau calme, ca Olanda, Danemarca sau Belgia, prilejul de a face prozeliti cu o stratagema foarte simpla. Nu trebuia decat sa fie incetosata granita dintre „national“ si „nationalism“, pentru a pretinde ca exprima niste aspiratii nationale. Xenofobia, generata de cresterea imigratiei, nesiguranta, exasperata de cresterea numarului infractiunilor, au facut restul.

Nu se stiau toate acestea in Franta? Nu erau, de fapt, secrete „ale lui Polichinelle“? Cand ridica tonul impotriva lui Haider sau cand admonesta iritat intrarea extremei drepte in guvernul Berlusconi, sa nu se fi temut guvernul Jospin ca se poate trezi si el intr-o zi intr-o situatie neplacuta? In mod cu totul inexplicabil, socialistii l-au subestimat pe Le Pen. Dovada ca mai multi candidati socialisti s-au straduit, in competitia prezidentialelor, sa-i fure voturi lui Jospin, deschizandu-i astfel si ei lui Le Pen un coridor spre cel mai mare succes din cariera lui.