Cum e cu „modernitatea“ (cateva insemnari din a doua zi de Pasti)

Gasesc, intamplator, un text al meu aparut in „Flacara“, in primavara lui 1985, dupa ce trecusem (probabil, de Pasti) prin Lisa. La sfarsitul lui ma intrebam: „E vina mea ca exista in noi un copil gata sa reinvie?“ Cam aceeasi intrebare mi-o pun si acum. Caci Pastile reprezinta pentru mine, in primul rand, o amintire, in care pot gasi, daca o caut, credinta in forma pura. In Lisa, Invierea nu insemna, ca la oras, un miez de noapte cu intunericul ciuruit de lumanari aprinse. Consatenii mei veneau acasa, de la biserica, in zori, cand flacara lumanarilor abia se vedea in aerul alb-cenusiu de pe ulite. Tata intra in curte, aducand intr-o ceasca de portelan pastile, si era atata pace curata in acea dimineata incat nu-mi voi putea reprezenta niciodata inocenta altfel.

Si n-am impresia ca idealizez din cauza varstei. N-am o memorie frauduloasa. Am pastrat cu exactitate imaginea vietii dure pe care o duceau consatenii mei. Barbatii isi ruinau sanatatea la carciuma dupa ce se istoveau la coasa ori in padure, iar femeile imbatraneau inainte de vreme. Banii se castigau greu si erau putini. N-as zice ca se traia cu mai putine griji decat azi. Ceea ce dadea insa stabilitate vietii in satul traditional era un anumit echilibru moral, bazat pe valori pe care nimeni nu-si permitea sa le puna la indoiala. Trandavia constituia mai mult decat un viciu de care se putea rade. Era o rusine. Nici hotilor nu le era prea usor sa traiasca din furt. Erau dispretuiti. Si cine ar fi indraznit sa iasa dumineca, in sat, in haine de lucru? Chiar si batranii care nu ieseau decat sa stea pe banci, in fata portilor, se imbracau in haine de sarbatoare. Caci sarbatoarea era mai mult decat o zi de odihna. Era o stare de spirit.

Poate de aceea eu, unul, nu cred in teoria, foarte la moda, vad, dupa care clasa politica e aidoma poporului pe care il reprezinta. Ma refer, bineinteles, la realitatile romanesti, singurele pe care le cunosc mai temeinic. Si ma grabesc sa precizez ca n-am o parere mult mai buna despre politicienii interbelici decat despre cei de azi. Existau niste exceptii, de care nu beneficiem acum, dar politicianismul, coruptia, fripturismul, veleitarismul, trecutul de la un partid la altul, spiritul de gasca, dorinta de capatuiala reprezentau si atunci regula. Ce legatura aveau acei paraziti ai istoriei cu lumea situata, cumva, in afara istoriei in care am copilarit eu? Mai greu ar fi sa dovedesc ca nici azi Romania de dincolo de Chitila nu e aidoma celor ajunsi in fruntea bucatelor. Ce-i drept, exista in urma o jumatate de veac de istorie smintita din rosturile ei, care a trecut ca un tavalug peste constiinte, peste obiceiuri, peste mentalitati. Exista si doisprezece ani de sperante umilite de deceptii. Exista si in aerul timpului ceva care impinge spre degradare. Dar, daca Romania reala ar semana cu mlastina din politica, ar trebui sa renunt la orice speranta. Si nu pot. Nici nu vreau.

Din acelasi motiv, cand sunt intrebat daca ma socotesc, cumva, un traditionalist, spun „nu“, fara sa ezit. Nu sunt un traditionalist care suspina dupa realitati expirate (altele decat copilaria si parintii), care crede ca traditiile sunt curate, fara prihana si ca modernitatea e demonica. Duc cu mine amintirea unui sat stiind bine ca am copilarit intr-o lume inchistata, conservatoare, inchircita in traditii. Si ma revolt impotriva targovetilor care iau in deradere civilizatia noastra rurala doar fiindca, de fapt, ei intorc idila semanatorista pe revers. Dar incerc, recunosc, o strangere de inima de cate ori compar valorile respectate in satul romanesc traditional cu vulgaritatea, cu proasta crestere, cu mitocania in ofensiva azi. Urat se „progreseaza“ uneori. Am impresia ca buna cuviinta a devenit, din regula, exceptie. Sunt, oare, „nemodern“ daca am aceasta convingere?