Acolo unde lumina vine dinauntru

Impreuna cu mai multi oameni din generatia mea vizitez citeva, cum sa le numesc?, foste obiective industriale dintr-un mic orasel de munte din judetul Vilcea. Intre ele, o fosta intreprindere de legume-fructe, acum o imensa curte cu cladiri paraginite si utilaje numai bune de dat la fier vechi. Fostul director ne spune ca intreprinderea nu a fost privatizata, ci mentinuta de stat, pentru ca avea citeva contracte importante pentru export. Si in anii 1994-1995, conducerea a facut mari eforturi sa o scoata de pe lista intreprinderilor privatizabile, caci i se parea ca viitorul este asigurat. Ce facea intreprinderea? Aduna fructe si legume, abundente in zona, le sorta, le usca si le exporta undeva. Unde, intreb ca talimbul. Pai, nu stim, ca exportul se facea printr-o intreprindere din Bucuresti. Veneau tiruri din Spania, Germania, Italia, Austria, incarcau si plecau. Noi stringeam avizele de expeditie si mergeam la Bucuresti, undeva pe Calea Victoriei. Acolo ne dadeau niste documente de plata, dar banii nu prea veneau. Asa ca mergeam la banca, luam credit, plateam salariile, curentul electric, apa, reparatiile. Iar dintr-o data, in 1997, nu a mai venit nici un tir, nu am putut plati fructele, oamenii, salariile, taxele, creditele, am fost la Bucuresti si firma aceea de comert exterior se inchisese.

Istoriile sint mai multe, cu nenumarate detalii. Cine a zis, cum a facut, ce a facut? Politicieni, fosti securisti, rude, relatii se amesteca de nu mai pricepi nimic. Un singur lucru intelegi. Ca acea intreprindere care nu a vrut sa se privatizeze este acum o curte goala, cu multe miliarde datorii, pe care nimeni nu o vrea. Daca ai dori sa stringi fructe in zona, ca sint destule, ar trebui sa o iei de la zero, caci datoriile sint prea mari ca sa te mai ocupi de salvarea unei gauri negre. La fel la fabrica de mobila, cu utilaje din vremea bunicii. La fel o mica fabrica de textile, unde utilajul cel mai modern il constituie miinile tesatoarelor. La fel la fostul ICIL, inchis intr-o zona unde laptele se da la porci, ca oamenii nu au ce face cu el. Mai misca putin motelul, dar arata ca un Dracula Parc. Si cam atit.

Dupa citeva ore deprimante (dar cine m-a pus sa ma duc?), ne oprim la o statie de benzina la iesirea din orasel. Patronul, o mina de femeie la vreo 45 de ani. Ne pune benzina, ne taie factura fiscala si raspunde la intrebarea mea directa: eram inginera la legume-fructe. Uite, dinsul ne-a fost director. In 1992 i-am spus sa ne privatizam. Dar dinsul a preferat sa mearga cu firma de comert exterior de citeva ori pe an in vizite comerciale prin citeva tari din Europa. Pentru vizitele acestea s-a inchis ilefeul. Eu am plecat, am avut un magazin, nu prea a mers, am facut benzinaria, a mers, se dezvolta, acum ma gindesc sa fac un ilefeu. Ca fructe sint si stiu sa fac. Eu rid: pai, puteti face, ca aveti director. La care femeia spune incet: pe dinsul nu l-as primi nici in curte. Pentru 200 de dolari si o sticla de whisky spaga, punea dublu in tir. Are noroc ca e tatal copiilor mei. Am plecat, am divortat ca sa nu-l vad la Gherla. Nu ajungeam eu la Gherla, zice negru la fata fostul director, acum functionar la Garda Financiara. Da, zice femeia, nu ajungeai, ca multi sint ca tine. Dar cindva tot o sa platiti. Nu se poate sa nu fie undeva cineva cu chitantierul in mina.

Cind am plecat era deja intuneric. Numai benzinaria era luminata, o lumina albastrie, calda, frumoasa.