Pe aceasta intrare se iese

Inscriptia de mai sus figura pe vremuri in holul cinematografului „Patria“; i-am relatat-o lui Marin Sorescu, caruia i-a placut foarte mult. A pomenit-o intr-un eseu, mutindu-i locul in Ardeal.

Imi plac inscriptiile, mai ales cind sint spontane si profunde, ca si cea de sus. Asa cum era si cea din vitrina unei dulgherii: „confectionam sicrie dupa dimensiunea clientului“ sau cele intilnite prin circiumi: „mici gustosi, adevarati“ (de cind caut sa maninc niste mici „falsi“), ori „consumati cu incredere produsele proprii“ (indemn care s-ar potrivi mai bine pentru unii politicieni).

Dar cel mai mult imi plac inscriptiile de deasupra unei intrari. Ca de pilda, cea de pe frontonul balamucului din Madrid: „nu toti care sint se afla aici si nu toti care se afla aicea sint“. Pe frontonul citor institutii fundamentale ale statului, deservite de cei care n-ar merita, in timp ce cei capabili nu sint primiti, n-ar fi nimerita aceasta inscriptie.

Sau cea de pe poarta infernului lui Dante: „lasati orice speranta, voi care intrati“ pe cite institutii publice n-ar putea figura? Sau, macar actualizata „lasati orice speranta, voi ce intrati si nu dati spaga“.

Cladirea care adaposteste acum Liceul Pedagogic a deservit la inceput primul spital de psihiatrie din tara; pe fronton era scris: „omule, nu fii suparat, va trece si asta!“ Cum s-ar potrivi aceasta inscriptie pe frontonul portii tranzitiei, in care am intrat, dar nu stim cind o sa iesim, desi a inceput sa se vada tunelul de la capatul luminitei. (Ma gindesc la faptul ca la „Poarta sarutului“, celebra opera a lui Mischie n-are nici o inscriptie. Eu as pune pe cei doi stilpi doua perechi reprezentative care-si manifesta afinitatile prin acest mijloc: Iliescu si Nastase, iar pe celalalt stilp, Stoica si Catarama).

Am divagat atita pe tema portilor si a intrarilor, fiindca si noi vrem sa intram undeva: in NATO si in Europa.

Dar, de fapt, aceasta intrare noi o asimilam cu o iesire: o iesire dintr-o stare de mizerie, dintr-un trecut viciat de nedreptele fapte ale istoriei. Iesire din tot ceea ce inseamna saracie, izolare, valori falsificate…

Dar oare este suficienta numai dorinta noastra? Si ce inscriptie s-ar potrivi pe frontispiciul arcului de triumf prin care vom intra (cindva) in Europa. Va las pe dumneavoastra sa alegeti.

Doresc numai doua tendinte periculoase sa le reliefez. In primul rind este credinta ca, o data intrati in comunitatea europeana, vom scapa brusc de saracie si, fara a face eforturi deosebite, ne vom trezi cu un nivel de trai atit de ridicat incit vom deveni un neam de obezi. Din contra, costurile intrarii in Europa vor fi mari si dureroase; schimbarea unor lucruri care au fost distruse sau deteriorate grav, timp de 60 de ani, nu se poate realiza imediat.

Dar costurile neintegrarii europene ar fi mult mai mari, chiar daca la inceput nu s-ar observa.

In al doilea rind, trebuie sa fim constienti ca sintem departe de ceea ce s-ar putea numi o tara dezvoltata cu o structura politica democratica avansata.

Criminala nepasare a guvernantilor postdecembristi, refuzul iresponsabil de a ataca frontal principalele probleme ale societatii romanesti, cum ar fi reforma, economia, agricultura, coruptia etc., ne-au indepartat si mai mult de baremele aderarii. Ca sa nu mai vorbim de calitatea activitatii principalelor institutii ale statului, cum ar fi parlamentul, politia, justitia.

In fata acestei situatii reale si vizibile, actuala putere ia o atitudine gresita, si anume aceea de cosmetizare a realitatii in speranta ca ii vom putea insela pe cei desemnati sa ne evalueze. Acest lucru este fundamental gresit; o cioara vopsita, chiar „nemteste“ sau cu Düfa, nu va fi luata drept papagal, chiar daca amenajam pentru cioroi un decor maritim cu palmieri. Dupa cum este gresita tendinta de a restringe posibilitatile de evidentiere a unor stari de lucruri necorespunzatoare sau a unor greseli ale puterii. Indemnurile adresate presei, „iubiti-ne sau va bagam in puscarie“ sau „cine ne lauda departe ajunge“ sint potrivnice democratiei si profund daunatoare.

Caci timpul nu iarta; a trecut destul, fara sa se faca tot ceea ce trebuia facut. Pentru evitarea catastrofei totale spre care ne indreptam cu entuziasta inconstienta trebuie luate masuri ferme si dure; care vor fi si extrem de dureroase si vor dura destul de mult.

Dar cine sa-si asume aceasta sarcina politica? Actuala conducere, dispusa la compromisuri si constienta de caracterul sinucigas al acestei actiuni, nu pare deloc dispusa.