Dilema dezvoltarii durabile

Astazi si miine, la dezbaterile care au loc la Bruxelles in cadrul Consiliului de Afaceri Generale, ministrii de externe din tarile membre UE vor incerca sa ajunga la un punct de vedere comun privind pozitia pe care Uniunea Europeana o va prezenta cu prilejul Summit-ului de la Johannesburg (26 august – 4 septembrie). Este vorba despre o manifestare internationala care, deja de mai mult timp, a polarizat foarte mult interes, preocupari si chiar ambitii politice, fiind vorba despre cel de-al patrulea Summit al ONU in domeniul mediului inconjurator, dar primul care sa aiba ca tema „dezvoltarea durabila“.

Primul summit din aceasta serie a avut loc la Stockholm, in 1971, si a fost consacrat „Mediului uman inconjurator“, fiind prima ocazie cu care mediul inconjurator a fost pus pe agenda problemelor globale. A doua editie a summit-ului a fost organizata la Nairobi, in 1982, eveniment considerat de multi drept un pas inapoi deoarece legaturile existente intre economie si mediul inconjurator nu au fost suficient puse in evidenta sau intelese. Atunci a fost constituita si „Comisia Brundtland“, avind ca misiune elaborarea unei viziuni mai largi asupra mediului inconjurator, luind de data aceasta in calcul si factorii de ordin economic si social. Astfel a aparut conceptul de „dezvoltare durabila“, ocazie cu care s-a creat si un climat politic favorabil impunerii pe toate agendele politice a unor puncte de actiune din domeniul mediului. Acesta este contextul in care, in 1992, la Rio de Janeiro, a fost organizat „Summit-ul Pamintului“, ocazie cu care s-au negociat cinci documente si doua conventii, cel mai cunoscut dintre aceste documente fiind AGENDA 21, incercare de a se pune bazele unei platforme comune de actiune pentru secolul XXI.

Din pacate, din tot acest urias si foarte costisitor proces organizational la scara mondiala, nu ne-am ales – cel putin pina acum – decit cu rezultate mai mult teoretice si cu declaratii pompoase pe care chiar autorii lor, in momentul in care le declamau, le prezentau drept „declaratii de intentii“. Erau sinceri, deoarece intre zona bunelor intentii – incontestabile in cele mai multe cazuri -, in realitatea de fiecare zi se interpune, cu din ce in ce mai multa amploare, fenomenul saraciei globale, una dintre liniile de forta pe care le-am mostenit de la secolul XX.

Dilema „dezvoltarii durabile“ este pe cit de simpla, pe atit de tragica: daca dorinta fireasca a tuturor este sa traiasca intr-un mediu mai curat si sa-si prelungeasca astfel viata in conditii maxime de sanatate si capacitate de munca, realizarea acestui deziderat implica o serie de conditii. Prima este cea a disparitiei de pe teritoriul tau national a industriilor considerate „murdare“ si, in acelasi timp, energofage, fapt ce permite reducerea surselor majore de poluare (din industria chimica, spre exemplu) si posibilitatea amorsarii unui plan national de desfiintare treptata a centralelor nucleare. Proces in acord cu principiile ecologiste, dar care presupune si o schimbare majora in structura economiei nationale, reorientarea fiind in directia serviciilor sau industriei de virf, de unde nevoia urgenta a unei tari precum Germania, spre exemplu, de tehnicieni si ingineri in domeniul computerelor, raspunzind nu unei nevoi disperate a prezentului, ci anticipind o situatie din viitorul imediat. A doua conditie este existenta unui buget national destul de instarit incit sa permita operatiunile foarte costisitoare de depoluare, aducere la nivel si intretinere a zonelor considerate sub „risc ecologic“, mai ales cele din proximitatea marilor orase. In sfirsit, a treia conditie este ca tara respectiva sa fie situata intr-un context geografic in care linia politica ecologica este dominanta, deci nu exista un risc major de poluare extrafrontaliera.

Este evident ca toate acestea fac din „dezvoltarea durabila“ un lucru foarte greu de atins pentru tarile in curs de dezvoltare si imposibil pentru tarile sarace, in lipsa unui program mondial (dar si obligatoriu pentru toate partile semnatare), prin care tarile bogate sa aloce resurse foarte importante pentru echilibrarea situatiei si finantarea unor actiuni comune. Deziderat ce ar fi putut sa para realizabil in anii ’70, dar nu acum, in contextul unei crize politice si economice de amploare pe plan mondial, cea care ii opune, pe de o parte, pe bogatii lumii intre ei (conflictul economic SUA-UE) si, pe de alta parte, pe cele doua lumi – industrial-devoltata si cea saraca.

Iata si motivul pentru care a si fost inregistrat primul mare esec in pregatirea Summit-ului de la Johannesburg: la finele lunii mai, la Bali, reprezentantii veniti din intreaga lume in cadrul celei de-a patra si ultimei intilniri pregatitoare pentru summit nu au reusit sa cada de acord asupra unei propuneri de text final. Toate acestea, spre surprinderea lui Emil Salim, presedintele comitetului de pregatire, care nu sugerase decit citeva teme simple din punct de vedere teoretic, dar absolut desprinse de contextul evenimentelor actuale, ele fiind cel mult frumoase deziderate morale, mai ales ca trebuia sa fie complet rezolvate inainte de 2015: eradicarea saraciei (reducerea la jumatate inainte de 2015 a populatiei mondiale care traieste cu venituri sub un dolar pe zi, injumatatirea populatiei care nu are acces la instalatii sanitare si la servicii energetice moderne); schimbarea modalitatilor invechite de consum si productie (program pe zece ani pentru cresterea eficientei folosirii resurselor, aplicarea universala a principiului „poluatorul plateste“; program de dezvoltare durabila in domeniul sanatatii (intarirea capacitatii sistemelor de sanatate, dezvoltarea de programe de parteneriat din sectorul public/privat pentru atingerea obiectivului de a avea pina in 2010 un sistem global de educatie in domeniul sanatatii); protectia si managementul resurselor naturale (pina in 2015, injumatatirea numarului populatiei care nu are acces la apa potabila, inversarea ciclului actual de depopulare a fondurilor de pescuit) etc.

Dar abordarea logica apare doar in aceste ultime zile, atunci cind se anunta ca prima masura pentru favorizarea dezvoltarii durabile este coordonarea eforturilor pentru combaterea surselor saraciei endemice. Principalul fenomen politic de substanta al realitatii internationale contemporane este cresterea foarte rapida a saraciei, de data aceasta amenintind si straturi sociale din tari care, pina doar in urma cu citiva ani, se credeau definitiv intrate in circuitul dezvoltarii intensive. Relevanta acestui tip de rationament pentru Romania este evidenta pentru din ce in ce mai multi dintre romanii siliti sa judece doar in termenii relatiei dintre salariul lunar si capacitatea, tot lunara, de supravietuire.

In acest context, „dezvoltare durabila“ ar putea sa insemne ceva concret doar daca cineva va incerca sa gaseasca sursele unui parteneriat real cu puternicii lumii pentru a ne conecta la raspunsurile ce tin de un management eficient, in comun, al resurselor. Poate, in acest sens, nu ar fi inutila ideea de a organiza in Romania o asemenea discutie realista asupra „dezvoltarii durabile“ si posibilitatilor de eradicare a saraciei, posibila poarta de intrare a noastra in UE. Caci de saraci, dupa cum se vede, nu are nevoie nimeni. Cel mult, ii evoca in patetismul unei declaratii finale…