Contradictiile democratilor

Mai multe evenimente din ultimele luni ne provoaca mintea la ginduri analitice. Acest prim semestru al anului 2002 a adus citeva modificari in lumea politicii romanesti, care merita atentia.

Partidul Social Democrat s-a instalat viguros la putere si la centrul scenei politice. Prin unificarea Partidului Democratiei Sociale din Romania cu Partidul Social Democrat din Romania (un munte cu un soricel) a aparut un puternic partid social-democrat care guverneaza tara de aproape 20 de luni fara mari probleme. Nu sint scandaluri ca in coalitia CDR-PD-UDMR. Nu sint dezvaluiri senzationale prin intermediul presei. Nu gasim acele atitudini care i-au scos pe taranisti din cursa politica – asa cum a fost celebra vorba a lui Mircea Ciumara – „mai bine sa moara o mie decit zece mii“ -, vorba lui Diaconescu – „da, a fost o sedinta, am fost acolo, dar nu stiu ce s-a discutat“ – sau chiar exceptionala declaratie a presedintelui Constantinescu – „marea coruptie a fost eradicata in Romania“… Inflatia este in scadere. NATO este foarte aproape. Comisia Europeana este ingaduitoare.

PSD, sub conducerea lui Adrian Nastase, s-a pozitionat ca un partid social-democrat, considerat de obicei in Europa un partid de centru stinga. Partidele social-democrate europene nu au echivalent in Statele Unite ale Americii, unde republicanii si democratii au alte sisteme de referinta, mai adaptate propriei lor societati. In Europa, social-democratia a aparut ca o contrapondere la capitalismul salbatic al secolului al XIX-lea, dar si ca o opozitie la comunismul promovat de Karl Marx si anarhismul promovat de Mihail Bakunin. In secolul al XX-lea, social-democratia europeana a avut un destin sinuos, acum insa fiind recunoscuta ca partidul celor care, desi recunosc economia de piata si drepturile capitalului privat, finanteaza sectorul de stat si sustin statul ca agent economic; desi recunosc dreptul capitalului privat la profit, redistribuie prin mijloace fiscale si administrative bogatia, alocind pentru solidaritate sociala fonduri importante, uneori cu riscul cresterii deficitelor bugetare; desi recunosc dreptul administratiei locale la autonomie si decizie, considera ca administratia centrala are prioritate; desi recunosc importanta productivitatii muncii ca factor de crestere a bunastarii, considera ca este mai important sa iei de la cei ce au pentru a le da celor care nu au decit sa faci eforturi substantiale pentru a pune companiile si oamenii in conditii de adevarata competitie; desi considera ca economia de piata este o mai buna solutie decit economia de stat, incearca sa supravegheze competitia si legea cererii si a ofertei, uneori cu costuri disproportionat de mari in raport cu efectele.

Recunoastem multe dintre luarile de pozitie ale PSD in aceste caracteristici. Problema nu este aici. Problema este la PD.

Dupa denumire, Partidul Democrat ar trebui sa fie la dreapta PSD. Respectiv sa militeze pentru descentralizare, privatizare, drepturile capitalului privat, limitarea statului ca agent economic, functionarea legii cererii si a ofertei in conditii normale, fara a fi stinjenita de interventia administratiei, chiar daca aceasta ar insemna uneori crize economice sau crize sociale. Dar PD este membru al Internationalei Socialiste, cu alte cuvinte apartine aripii de stinga a scenei politice. Daca s-ar tine de doctrina socialista, PD ar trebui sa militeze pentru nationalizarea acelor companii private care creeaza deficite si somaj, pentru internationalizarea luptei impotriva capitalului, pentru limitarea drepturilor capitalului de a exploata masele populare, pentru deplina asigurare a locurilor de munca, pensiilor, dreptului la sanatate, educatie si justitie. Partidul Democrat din Romania nu are asa ceva in doctrina. Altfel spus, PD este un partid socialist prin afiliere si pragmatic in viata cotidiana. Aceasta enorma contradictie sapa la radacina cresterii sale potentiale in constiinta publica.

Cea de-a doua contradictie din PD este cea intre enorma popularitate si incredere acordata presedintelui Traian Basescu, politician care de aproape doi ani este la virful increderii publicului. In schimb, partidul nu trece de 12%. Iar regula convergentiei – ori unul, ori celalalt cade – actioneaza implacabil.