Nunta cu lautari la Utrecht

Am auzit ca in Ministerul roman de Externe ar exista si o puternica directie generala culturala, fapt meritoriu in sine. Dar daca, in mod cinstit, atit de numerosul nostru personal diplomatic din Europa Occidentala, cit si nenumaratele delegatii guvernamentale sau parlamentare care se plimba saptaminal prin partea aceea de lume ar fi intrebate cine sint reprezentantii folclorului romanesc pe care-I auzi zilnic si la orice ora in toate orasele de aici, atunci raspunsul este unul singur: cersetorii romi de origine romana.

Cinta la orice: vioara, vioara cu goarna, acordeon, fluier, nai, ba am vazut unul care, in disperare de cauza si lipsa de talent la orice, batea la o toba de pionier, toti zdrenturosi, murdari, cu o privire savant lucrata mimind disperarea, aruncindu-si identitatea romana drept ultimul argument in obtinerea de mila si bani. Lucreaza de obicei pe zone bine determinate, sotiile si copiii cersind asezati pe jos sau lucrind pe baza de grup de trei care inconjoara un trecator mai bine imbracat, cerind un ban pentru mincare si anuntind inevitabilul mesaj „refugiat politic din Romania“. Ce cinta? Statistic, cea mai des intilnita varianta de program are o durata de patru-cinci minute (o statie si jumatate de metrou sau tramvai) sau de sase-sapte minute (in zona restaurantelor cu terasa) si cuprinde obligatoriu o deschidere cu „Valurile Dunarii“, apoi, la alegere, „Du-ma acasa, mai, tramvai“, „Lalele, lalele“, „Magdalena“ etc. Media per tramvai este de 5-8 euro, banii fiind adunati de “ala micu”, preferabil nu numai in zdrente, dar si usor oligofren sau, dupa caz, destul de bine batut ca sa aiba mereu ochii rosii si mucii curgind, totul asezonat de o voce tremurinda si jalnica.

Ultimul contact cu muzica noastra adevarata din Romania l-am avut cu citeva zile in urma la Utrecht, orasel olandez prosper al unei burghezii comerciale si maritime, acolo unde o tinara familie, in decor de Rolls-Royce si Bentley asteptind la usa unei foste sobre biserici protestante, in fata unei asistente imbracate in costumatie ultraeleganta, smoching si rochii de gala, se pregatea pentru ceremonia obisnuitei fotografii, pesemne inainte de a merge la locul unde avea sa se sarbatoreasca evenimentul. Deodata, din spatele masinilor, a aparut muzicantul nostru, neinvitat, dar entuziast, asudat, cu surisul orbitor de alb pe o fata pronuntat bronzata, cu traditionala vesta scurta de piele fara mineci, cu pantaloni murdari de trening alb din material plastic cu dunga verde si pantofii scilciati, cintind „Valurile Dunarii“ si apoi adresind urarea de „La multi ani!“ in citeva foarte aproximative limbi europene. Si i s-au dat bani, dupa ce vedeam eu, ceva in jurul a 30 de euro.

Aveam sa vad acelasi spectacol penibil si la Luxemburg, unde, in piata centrala, avea loc un spectacol folcloric „de tip clasic“ sustinut de o formatie complexa (dansatori si taraf) din Ungaria alaturi de colegi de-ai lor din Albania. Erau si ai nostri pe teren, dar nu invitati oficial, ci mergind de la o masa la alta pe terasele restaurantelor ultraluxoase din zona, cersind, lalaind la o vioara rebegita, deh, asa cum ii sta bine unui sarman refugiat politic din Romania. Aveam sa ma intilnesc cu colegii lor de profesie si in oraselul de lux al turismului olandez, Delft, acolo unde practic sint singurii cersetori pe care i-am vazut…

Asta este realitatea, iar lipsa de reactie a celor indrituiti sa se ocupe cu ceea ce s-ar putea numi „imaginea noastra in lume“ face sa fim priviti din ce in ce mai mult drept producatorii nu numai ai unor asemenea retele infamante, ci si ai subculturii pe care o genereaza. Daca sint si consecinte? Ce credeti?

De ce oare Directia Culturala din Ministerul roman de Externe nu discuta si aceasta problema, poate nu destul de fin intelectuala, dar producatoare a unui dezastru major in ceea ce priveste statutul si asa extrem de subred al imaginii Romaniei in lume? Un recent raport publicat sub egida ONU semnala absenta in Romania a unei bune capacitati de guvernare, iar aceasta se traduce nu doar in cresterea exponentiala a fenomenului saraciei si in nemultumire sociala. La toate acestea se adauga, in evidenta lipsa de stiinta a managementului fenomenului cultural in zona „afaceri externe“, o confiscare treptata a imaginii cotidiene a „culturii romanesti in lume“ de catre grupurile marginale de cersetori romi-muzicanti din Romania.

Nu stim citi dintre cei pe care i-am vazut ferindu-se pe strada, mai mult sau mai putin discret, de atingerea fizica a cersetorilor nostri, vor fi citit Eliade sau Ionesco si sint pasionati, precum diaspora noastra, de revelatiile asupra trecutului lor legionar. Nu cred ca vor fi ascultat vreodata nici o inregistrare a Baladei lui Ciprian Porumbescu interpretata de Ion Voicu. Nu, fiindca sint oameni care au vizibil alt tip de preocupari, sint cei care, dupa orele de program, se opresc pe terasa unei cafenele sa bea ceva si sa citeasca un ziar, lumea obisnuita care are doar contact cu ceea ce vede in mod direct, ceea ce i se ofera sa vada…

Pentru cei care se aflau intr-o dupa-amiaza de vara pe terasele restaurantelor din piata centrala din Luxemburg, localnici si turisti deopotriva, Ungaria si Albania aveau sa ramina imaginea ansamblurilor de dansuri, a celor care distribuiau pliante turistice, invitau lumea din jur la dans, dadeau de baut si de mincat la un bufet oraganizat in coltul ringului de dans… si cu cealalta imagine, a alor nostri, haladuind dupa ceva de cersit.

Poate ca problema esecului proiectului DRACULA PARC vine din faptul ca noi aveam deja un asemenea parc de distractii si pe care-l exportam mai de mult cu succes. Caci, iata, alaturi de imaginea romanilor nascuti din istoria unui vampir monstruos ii avem pe descendentii sai, cintindu-si deloc muzical tristetea lor de refugiati politici la curtile europene.