O hotarare bizara

Nu stiu cum s-ar putea motiva, cat de cat decent, hotararea cabinetului Nastase de a evacua cladirea destinata (culmea!) de Ceausescu sa fie un templu al cartii, Biblioteca Nationala, pentru a se instala acolo guvernul. In general, cred ca un bun sofist poate demonstra orice, inclusiv ca „negrul“ e „alb“, dar in cazul acestei deturnari ce sa spuna? Ca vremea cartilor a trecut, ca ele nu mai sunt la moda? Ca ne putem lipsi de ambitia de a avea si noi o Biblioteca Nationala? Ca nu e nici o nenorocire daca milioanele de volume, scoase acum (cu jandarmii!) de prin locurile unde sunt depozitate, vor sta o vreme in depozitele de legume si cereale de la Popesti-Leordeni? Ca, in viitor, s-ar putea construi, eventual, o alta cladire pentru Biblioteca Nationala (argument vehiculat de ministrul Culturii, Razvan Theodorescu)? Ca, la urma urmei, cartile din Biblioteca Nationala ar putea fi trecute pe CD-uri (argument vehiculat de purtatorul de cuvint al guvernului, fara sa precizeze nici ce sume uriase ar cere asta si nici daca mai exista vreo tara care si-a distrus patrimoniul din bibliotecile clasice)? Altceva, ce sa mai spuna? Motivul adevarat, cel care a declansat toata aceasta nebunie, nu poate fi invocat. Vazand cladirea de pe Bulevardul Unirii, unde de doisprezece ani se fac in ritm de melc lucrari de finisare si unde, intre timp, au si fost depozitate milioane de carti, Adrian Nastase a aflat ca ea are un grad inalt de rezistenta la cutremure (pentru ca Biblioteca Nationala sa nu fie in pericol). Si i-a venit o idee: „Ce-ar fi sa o transformam in sediu al guvernului?“ Facut public, un asemenea rationament ar fi sunat rau. De aceea, hotararea de guvern care rechizitiona cladirea si decidea ca fondurile trecute in bugetul Ministerului Culturii pentru finisarea Bibliotecii Nationale sa fie folosite in noul scop a fost luata in mod discret, aproape in taina. Cand a venit la Forumul National al Culturii sa-si exprime grija pentru patrimoniul nostru spiritual, primul ministru o semnase deja. Nu s-a suflat, insa, nici o vorba despre asta.

In schimb, nu e nevoie de nici un sofism pentru a demonstra ca aceasta hotarare este, cel putin, bizara. Si e bizara nu numai fiindca e greu sa intelegi cum poate guvernul unei tari sa condamne la paragina o parte importanta a patrimoniului national. Paragina la propriu, caci „Apelul pentru salvarea cartii romanesti“ dat publicitatii de Blocul National Sindical (la care este afiliata Federatia Sindicatelor Bibliotecarilor din Romania) ar trebui sa rusineze guvernul Nastase si, indeosebi, pe ministrul Culturii; conditiile actuale in care sunt pastrate cartile „aranjate pe suporturi improvizate“, cu bucati de tavan cazute pe ele, acoperite de praf negru si amestecate cu „bucati de otrava rosie pentru soareci“ sunt „unice“, probabil, in tarile civilizate. Dar sa zicem ca soarta cartilor nu-i intereseaza pe guvernantii nostri, ocupati cu alte griji. Hotararea guvernului Nastase de a goli de carti cladirea destinata Bibliotecii Nationale pentru a o transforma in sediu al guvernului mi se pare bizara fiindca se intemeiaza pe o idee bizara. Din cate stiu, se accepta, in general, in tarile democratice, fie si din ipocrizie, ca un guvern e un servitor al natiunii. N-am auzit sa existe vreun guvern care sa creada despre sine ca e patrimoniu national. Sau, daca exista undeva un asemenea guvern, el n-o arata. Or, din moment ce a decis sa evacueze Biblioteca Nationala care e, fara indoiala, patrimoniu national, rezulta, logic, ca guvernul Nastase se considera pe sine partea cea mai de pret a patrimoniului national; drept pentru care a decis sa-si aseze fotoliile in locul cartilor.

Nimeni de la guvern si, ce e mai curios, nimeni de la Ministerul Culturii nu si-a pus problema ca milioanele de carti nu mai suporta, se pare, o noua mutare, fiind, deja, deteriorate de la mutarile precedente si ca, „ingropate“ la Popesti-Leordeni, ele nu vor mai putea fi consultate de public. De asemenea, nimeni nu si-a pus problema ca hotararea abuziva de a confisca sediul Bibliotecii Nationale contrazice chiar o lege, si anume „Legea bibliotecilor“, unde se precizeaza ca nu se poate lua un sediu pana nu se asigura altul, corespunzator.

Ce se mai poate spune dupa asta? Poate, doar atat. Ca, la noi, orice e posibil, se pare, dar in sens negativ.