Romania nu e mosia nimanui

A fost nevoie de multa vreme pentru ca acest adevar sa fie evidentiat, si inca intr-o cuvintare a primului ministru; asa se intimpla cu toate adevarurile profunde.

Si, intr-adevar, Romania nu e mosia nimanui, ci a citorva dintre noi; baroni sau de rang si mai inalt. Avea dreptate domnul Iliescu, cind ne spunea sa ne ferim de mosieri. Numai ca dinsul se referea la potentialii mosieri care ar fi putut veni din afara. Dar iata ca sint destui si inauntru; care s-au pricopsit bine de tot.

Faptul ca majoritatea lor fac parte din acelasi partid si ca asupra unora planeaza gingase banuieli de coruptie e desigur o pura coincidenta, neintimplatoare, dar, in mod absolut justificat, exprimarea publica a acestor banuieli a determinat proteste normale din partea conducerii de partid. Astfel, domnul prim-ministru spune intr-o conferinta ca „ne-am saturat sa tot primim pumni in barba!“ (N-am inteles daca indignarea a fost generata de primirea pumnilor sau de punctul anatomic unde ei au fost aplicati). Iar domnul Cosminca spunea: „cui ii este permis in Romania sa eticheteze drept corupt un partid cu 650.000 de membri?“ De aici se desprind doua concluzii. Prima, ca gradul de coruptie sau puritate a unui partid e determinat de numarul de membri ai sai. A doua concluzie este aceea ca, chiar daca coruptia exista, ea poate fi etichetata ca atare numai de persoane din afara tarii. Adevarul este ca diversele acuzatii de coruptie supara tocmai fiindca multe din ele au un fundament real, iar opulenta pe care o afiseaza unii este o dovada certa a acesteia. Tot domnul Cosminca spune ca poate fi etichetat drept corupt numai cel care a fost dovedit ca atare de organele abilitate. Ori aceasta ar insemna ca organele abilitate sa doreasca intr-adevar sa dovedeasca acest lucru. Insa si printre organele abilitate exista corupti dovediti. Iar justitia este iar oarba, dar nu e surda.

Cind l-am auzit pe domnul Nastase ca e hotarit sa elimine coruptia din partid, i-am admirat curajul sau aproape sinucigas; caci asta ar fi diminuat serios numarul de membri ai partidului, mai ales prin zonele sale superioare. Mi-a tresarit inima cind am citit propozitia Domniei sale „vom ataca tot mai apasat“. Dar in continuare mi-am dat seama ca nu este vorba de coruptie, ci de Basescu. (Vor sa-l aduca pe bietul om in asa grad de disperare incit sa-si smulga parul din cap). Si daca se crede ca Basescu este un pericol superior coruptiei, atunci nu stiu ce sa mai cred eu. Sa cred in Parchetul National Anticoruptie ca intr-o salvare unica si miraculoasa? Dar Parchete au fost si nu le-a interzis nimeni sa se ocupe si de coruptie. Insa filtrele care trebuie parcurse pentru ca sa fie pus cineva in fata Parchetului National Anticoruptie sint atit de minutios elaborate ca vor ajunge acolo numai cei care trebuie.

Sa facem totusi o mica socoteala privind eficienta acestui organism. El contine 300 de angajati. La salariile existente in acest domeniu, el va consuma cam 60 de miliarde de lei pe an. An in care, cu viteza de decizie justitiara cu care am fost obisnuiti, se vor produce trei corupti bine selectionati de la care se vor recupera zece miliarde.

Trebuie totusi ca puterea sa priveasca altfel lucrurile. Daca si-au asumat puterea si-au asumat si toate obligatiile si riscurile ce decurg de aici. Ei sint responsabili de tot ceea ce se intimpla, implicit si de dezvoltarea fara limite a coruptiei. Si de absenta unei dorinte reale de a lupta impotriva ei. Iata de pilda in America; l-au prins pe un membru al congresului cu mita-n sac, l-au dat afara imediat; nici vorba de imunitate. S-au constatat fraude in domeniul financiar, s-a si inasprit legislatia, mergind cu pedepse de pina la 20 de ani de inchisoare si amenzi usturatoare.

Se reproseaza ziaristilor ca nu vad si partile bune; pai nu le vad ca sint prea putine. Si impactul lor in viata de zi cu zi nu se observa. Sintem tara cu cea mai scazuta speranta de viata din Europa, cu o natalitate scazuta si o scadere dramatica a populatiei, cu o coruptie multilateral dezvoltata, cu o saracie endemica afectind un procentaj enorm al populatiei, cu un nivel de trai pentru multi sub limita decentei. Si pentru toate acestea cine poarta vina?

Si daca prin comparatie oamenii vad semeni ai lor, tot bugetari, cu masini de lux, cu multe case, cu costume si ceasuri scumpe, cu concedii petrecute in indepartate locuri exotice, cum ar putea ei sa-si exprime satisfactia si sa aduca laude? Si nu e normal ca in mintea lor sa incolteasca banuieli de coruptie?

Nu este vorba de a aduce prejudicii institutiilor statului si ale puterii; ele au fost stabilite in mod democratic si trebuie respectate, dar persoanele care le deservesc se vor bucura de respectul nostru numai daca il merita. Numai daca isi fac datoria.

Ar fi in interesul puterii sa accepte cit mai multe informatii privind deficientele activitatii sale si chiar sa fie multumita de aceasta; ceea ce nu se intimpla. Democratia se invata greu; iar nostalgia partidului unic format din reprezentantii cei mai valorosi ai natiunii si care nu gresesc niciodata este prezenta si datorita ereditatii.

Reactiile, extrem de dure uneori, fata de ziaristi sau fata de firava opozitie, mai ales in partile ei galagioase, sint expresia unei infatuari, a unui narcisism politic si a unui oarecare interes de a camufla adevarurile jenante. Si, de ce nu, putem identifica aici si un sentiment reflex de teama.