DARUL

Incepuse slujba. Un cor de tineri necunoscuti. Un preot nou. Intirziasem. Slujba se apropia de sfirsit. Oficia mitropolitul. Asa era datina. Avea sa slujeasca in fiecare parohie, cite o data. Fiecareia avea sa ii aduca o tesatura rosie, cu o iconita. Tesatura avea sa fie pusa pe masa din altar. In piciorul mesei, intr-un loc anume, se aflau relicve din ramasitele pamintesti ale unui mucenic al credintei.

La plecarea spre biserica, fetita mea de cinci ani a intrebat de ce mergem la biserica azi. Ca sa il vedem pe Prea Inaltul, i-am spus. Ea a ridicat miinile spre tavan si a intrebat: „Atit este de inalt? Pina la tavan? Pina la cer?“

Este adevarat, este un om inalt, i-am spus. Dar el este inalt pina ce ajunge pina la cer cu rugaciunea. Pina la ingeras. Acolo unde noi nu putem ajunge.

Mitropolitul vorbea cu dulceata. Rar. Era inalt, acvilin, stia multe. Prin vocea lui calda urca uneori prin cuvinte o putere pe care si-o domina. Simteam nevoia sa ascult cu ochii inchisi. Sa nu privesc omul. Vorbea despre sfinti, despre tesatura care o inlocuia, cu semnatura sa, pe cea adusa aici de fostul mitropolit, Nestor. Despre masa din altar. Despre pravila de manastire. Despre preotul parohiei. A incheiat. A fost rindul preotului parohiei. Care a spus ca un sfint ne spune ca in episcop noi, crestinii, trebuie sa il vedem pe insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Preotul a sarutat miinile mitropolitului. A luat tesatura. A pus-o grabit pe masa. Si a venit repede inapoi.

Eram trist. Imi parea rau ca nu sint orb la efuziunile oficiale. Este un om si el – imi spuneam. De ce atita graba pentru a-l servi? De ce atita ploconire? De ce atita umilinta? De ce atita aplecare? De ce atita cintare? Si pe Ceasusescu l-am cintat. Atit de greu imi vine sa mai laud omul. Imi veneau in minte imagini cu preoti dolofani si mironosite care dadeau rotocol cu buzele citeva minute sa le sarute mina, pe care ei o tot retrageau, si ele o tot urmareau cu buzele, ca niste albine, pina cind, osteniti si zimbitori, le-o ofereau. Ritual? Datina? Iubire pe care n-o intelegeam. Mi-am spus: acesta este Hristos.

Asa spusese preotul. Oare, aici, in aceasta clipa, Hristos ar imbratisa preotul? L-ar binecuvinta?

Uite-l cum ia cirja si se indreapta spre iesirea din biserica. Si toata lumea de aici se ingramadeste ca o turma in juru-i, pleaca capul, si ii cere binecuvintarea. Iisus inainta cu pasi rari. Acesta este Iisus. Imbracat in negru. Binecuvintind cu palmele peste capete, cu gesturi largi. Se apropia. Si eu am incremenit, pentru ca eu nu meritam sa ma apropii de Iisus. Eu nu meritam sa fiu aici, in preajma-i. Nu eram demn, si nu voi fi, spalat de toate pacatele, sa-i cer ceva. Uite, femei si barbati cu ochii impaienjeniti de lacrimi, si evlavie. Iar eu il priveam incremenit. Noi, oamenii, mi-am spus, sintem condamnati sa ne inchinam la oameni. De Iisus nu pot sa ma apropii. Simt ca nu ma pot apropia niciodata de Dumnezeu, om. Iisus iese. Se opreste afara, sub lumina unui bec. Sta de vorba cu un tinar. Apoi, cu o batrina. In timp ce eu imi spun ca nu as avea niciodata ce sa il intreb. Nimic.

Ca umanitatea lui, aici de fata, este teribila. Ca nu se cade chiar sa exist, in preajma-i. Ca prezenta lui ma inhiba. Iisus asteapta. Cind nu mai este nimeni care sa i se adreseze, ne ureaza cu voie buna pace, si ne da binecuvintare. Se retrage cu doi ucenici in casa preotului. Lumea se rasfira spre poarta bisericii.

Se intunecase. Iisus a intrat, cu ucenicii, in casa parohiala. Mi-am intrebat fetele daca i-au iesit inainte, in biserica. „Da. Am iesit. Si ne-a binecuvintat“, mi-au spus, bucuroase. Eram contemporan cu Iisus, si, dupa citiva pasi, l-am uitat, indreptindu-ma cu fetita si sotia spre casa.

Venisem la intilnirea cu Iisus fara nici un dar. Imi parea rau, chiar. Totusi, mi-am dat seama ca m-am inselat: i-am oferit – din pretiosul meu timp – o clipa de meditatie.