Bagdadul, americanii si romanii (I)

Cu o saptamina inaintea Craciunului 2003, acompaniat de nemultumirile sotiei, plec la Bagdad impreuna cu o colega de serviciu. Nu am avut nici o ezitare sa plecam, stiam din propria noastra experienta ca imaginea propagata de mass-media internationale despre situatia din Irak, asa cum fusese si cea despre romani la inceputul anilor ’90 sau despre sirbi in anul 2000, nu putea sa aiba prea mare legatura cu realitatea.

Am avut dreptate, caci am gasit un oras linistit, oameni normali, cu foarte putine semne aparente ale razboiului. Citeva cladiri mai importante bombardate sau distruse chiar de populatia irakiana, citeva convoaie militare pe autostrazile perfecte, parapeti de beton protejind unele cladiri impotriva atacurilor sinucigase cu bombe. Dar, daca deschideai televizorul si te uitai la CNN sau BBC, pareai a fi intr-o alta lume, zguduita de explozii si atacuri teroriste, cu multimi inraite de arabi strigind intr-o limba neinteleasa ca-l sprijina pe Saddam. N-am vazut asa ceva decit la televizor.

Irakul este acum condus de Autoritatea Provizorie a Coalitiei (CPA), un fel de consiliu militaro-civil, la care participa reprezentantii principalelor armate care au contribuit la succesul coalitiei impotriva lui Saddam. In paralel, gestiunea politica este transferata unui consiliu general, compus dintr-un numar redus de personalitati irakiene cu prestigiu international recunoscut, provenind din lumea academica, religioasa si a administratiei publice. Intre CPA si Consiliul General s-a incheiat un acord pe 15 noiembrie 2003, care prevede transferul puterii politice catre o adunare constituanta, care va redacta noua Constitutie a Irakului si va organiza alegerile generale in primavara anului 2005. Transferul puterii politice catre Adunarea Constituanta se va realiza la 30 iunie 2004.

Modelul acesta de tranzitie a mai fost folosit de americani, in special in Asia de Sud-Est si Japonia imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Filipine si alte tari din Asia de Sud-Est au primit o Constitutie, si-au ales singure tipul de regim politic (unele au decis ca vor monarhie constitutionala ca Malaiezia, altele, precum Coreea de Sud, au ales regimuri semiprezidentiale) si au promovat cu indirjire economia de piata. Modelul acesta de tranzitie, numit uneori MacArthur, dupa numele generalului american care s-a ocupat de tranzitia postbelica in Asia de Sud-Est, incepe cu distrugerea militara externa a regimului dictatorial, crearea organismelor politice numite, organizarea de alegeri si formarea organismelor politice legitime, alese. Ideile de baza sint simple si putine: drepturile omului, libertatea religioasa, libertatea civila, economie de piata, independenta justitiei si consolidarea capacitatii administrative a statului. Daca exista putere politica legitima, iar statul are macar o minima capacitate de a gestiona treburile publice, atunci intervin Banca Mondiala si Fondul Monetar International cu programele lor specifice, fie pentru eradicarea saraciei (produs absolut de neevitat al oricarei dictaturi), fie pentru macrostabilizarea economica si financiara (in esenta eliminarea inflatiei, un alt produs inevitabil al oricarei dictaturi).

Acest model de tranzitie este diferit de ceea ce s-a intimplat intre anii 1950-1970 in cadrul procesului de decolonizare. Decolonizarea a fost un proces in care tarile coloniale (Anglia, Franta, Belgia, Olanda, Spania, Portugalia, Italia) au ales ele insele o anumita etnie, religie sau grupare care sa conduca tarile declarate independente de colonizatori. Rezultatele procesului de decolonizare prin numirea noilor conducatori locali de catre fostii colonizatori au fost numai saracie, inflatie, razboaie civile, chiar canibalism.

Modelul american este in mod evident diferit. El a fost adoptat si de Uniunea Europeana, compusa in esenta din foste tari coloniale, cu amintiri deloc placute despre procesul de decolonizare, cind s-a pus problema tranzitiei de la economia planificata si regimurile socialiste la economia de piata si democratia parlamentara. De aceea, presiunile de integrare europeana se refera la capacitatea administrativa a statului, independenta justitiei, economia de piata si drepturile omului.