Bagdadul, americanii si romanii (II)

Daca modelul american de tranzitie reuseste in Afganistan si in Irak, atunci multe aspecte esentiale ale lumii politice de astazi s-ar putea modifica. In lume sint inca peste 30 de tari cu regimuri dictatoriale si economie controlata. Campioanele sint Coreea de Nord, Libia, Iranul (care este o teocratie, respectiv este condusa de clerici pe baza preceptelor religioase), dar si Arabia Saudita, tarile din Golf, Cuba. Unele sint agresive in exterior si, pe linga suferinta provocata propriilor supusi, provoaca suferinta internationala. Altele sint mai putin agresive fata de exterior, dar poate cu atit mai periculoase, pentru ca pot oricind adaposti teroristi.

De unde provine atunci contradictia dintre Uniunea Europeana si americani in privinta Irakului ? Ne amintim cu totii ce emotii internationale au provocat deciziile americane de a deschide front militar in Irak. Mult mai putin in Afganistan, care nu interesa pe nimeni. Francezii au fost campioni privind antiamericanismul lor bine ambalat in precepte filosofice, dar si germanii, belgienii, olandezii si alte citeva natiuni mai mici din Uniunea Europeana. Chiar si Guvernul Romaniei, partizan al interventiei militare, mergind impotriva spiritului public din tara, a fost pus la colt in repetate rinduri de francezi si germani, care ar fi vrut un fel de uniune coloniala antiamericana. Aberatia a mers chiar mai departe, cu amenintarea fatisa de a forma o forta militara europeana, fara americani si canadieni, deci un NATO fara 60 % din forta sa militara, asigurata de americani.

Contradictia profunda provine din neintelegerea procesului de tranzitie asa cum este vazut el de anglo-americani. Statele Unite ale Americii isi asuma frontul militar, iar britanicii aduc sistemul parlamentar, alegerile generale, Constitutia (Marea Britanie nu are constitutie, dar are un set de norme de guvernare fixat prin traditie) si dezvoltarea societatii civile. In mod evident, americanii nu sint pregatiti pentru operatiuni postmilitare. Nu au nici oamenii, nici cunostintele necesare. Militarii americani stiu sa-l gaseasca pe Saddam Hussein si sa invinga a patra armata a lumii, cum a fost intr-o vreme armata irakiana, dar nu stiu sa gestioneze partide politice, societatea civila, se incurca in negocierile dintre triburi si etnii, nu pot discrimina intre religii. Aceasta este treaba civililor din tarile parlamentare cu traditie, capabili, daca vor, sa ajunga la un acord intre Mahomed si Iisus Cristos.

Noi, romanii, am fost chemati in Irak, ca si cercetatori specializati in evolutia opiniei publice in tranzitie. Cu experienta in Romania, dar si in Moldova, Serbia, Macedonia, Ungaria, Rusia, era de presupus ca reusim sa intelegem ce trebuie facut pentru ca transferul puterii politice de la militari la civili sa fie legitim, necontenstabil de majoritate, cu participarea societatii civile si cu respectarea drepturilor omului. Intr-adevar, stim. Dupa ce am analizat anchete de opinie si sesiuni de focus grupuri in Irak, si eu, si colega mea, Elena Nica, ne-am spus ca nu este nimic special. Ba chiar ca sansele de democratizare si de normalizare a vietii publice par a fi mai mari in Irak decit au fost (si sint inca) in Moldova, Kosovo, Bosnia si Hertegovina, Ucraina si Belarus. Aceeasi dorinta a oamenilor obisnuiti de a uita ororile regimului lui Saddam, dar mult mai putina vaicareala pe tema suferintei fata de cum am vazut in Romania. Din zece oameni alesi la intimplare, noua au avut un deces sau o disparitie in familie din cauza lui Saddam, fie in ruinatorul razboi cu Iranul (un milion de morti), cu Kuweitul (200 de mii de morti), fie ucisi de exercitiile lui Ali Chimistul, un general al lui Saddam care a incercat puterea armelor sale chimice (partial livrate de regimul Ceausescu) pe o localitate din nordul Irakului, ucigind 5.000 de oameni in mai putin de trei minute, fie torturati si facuti disparuti de cele patru politii politice finantate de contribuabilul irakian si de petrolul din adincuri. Dar nu auzi vaicareala si cereri de reparatii financiare. Oamenii sint demni, drepti, necurbati si cu un molipsitor optimism. Irakienii obisnuiti sint partial recunoscatori militarilor americani, dar acum ii vor pusi la locul lor in cazarmi, iar tara condusa de irakieni. Vor o gestiune buna a treburilor publice, fara cozi la benzina si cupoane de alimente (este uimitor cum toate regimurile dictatoriale folosesc acelasi foarte limitat numar de procedee de guvernare, carnetul de partid, cuponul de alimente, pusca si televiziunea). Irakienii vor sa calatoreasca, deci trebuie sa primeasca pasapoarte, refuzate de Saddam. Vor sa aiba libertate religioasa, a optiunilor politice (sint peste 250 de partide politice in Irak, dupa primele alegeri vor ramine 25, iar urmatoarele batalii vor fi intre talibanul Vadim al-Tudor si europenizatul Adnan al-Nastase).

Intr-adevar, nimic special. Daca europenii ar intelege mecanismul, ar veni cu toate fortele pentru dezvoltarea mass-media independente, crearea noii justitii, refacerea politiei, reconstructia administratiei civile, formarea partidelor si a organizatiilor neguvernamentale. Cu alte cuvinte, ar accelera procesul de normalizare. Si ar face poate din Irak prima tara araba membra a NATO.

Dar la sesiunea donatorilor pentru Irak, organizata acum doua luni in Spania, americanii au pus pe masa aproape 19 miliarde de dolari, iar Comisia Europeana, 220 de milioane. Democratia in Irak primeste mai putin decit caprele europene din Grecia. Nu asa se construieste o lume normala.