De curind, au avut loc la Craiova „Zilele Marin Sorescu“. Aceasta manifestare s-a dorit un omagiu adus memoriei acestui mare scriitor oltean. Nu am participat, desi sint, poate, cel mai vechi prieten al lui Marin, pe care l-am cunoscut la Iasi, in 1955. Manifestarile de acest tip au in ele ceva funerar si mai ales putina ipocrizie. Se spun vorbe frumoase, pe care Marin ar fi dorit atita sa le auda cind era in viata. I se aduc laude de catre detractorii lui, de catre cei care il acuzau de servilism fata de Ceausescu. Marin are o singura interventie, scurta, in celebrele „Omagii“, pe cind printre cei din sala erau multi care rosteau cuvinte de lauda cu o limba ce pastra inca forma posteriorului lui Ceausescu. Erau si localnici care publicau in ziarul Inainte versuri geniale, de tipul „Ceausescu-i tatal meu/România-i mama mea“, si care, la aflarea buclucului cu transcendentalii, s-au urcat in primul tren de Bucuresti pentru a solicita functiile pe care Marin le ocupa in Craiova.
Dar nu de asta m-am apucat sa scriu; o sa revin cu un articol mai lung, cuprinzind lucruri legate de prietenia mea cu Marin de aproape o jumatate de veac (daca redactia Gazetei ma va suporta). M-a surprins la simpozionul aferent manifestarii amintite afirmatia unui vorbitor ca „Iona“ ar constitui o apologie a sinuciderii. Nimic mai fals. Sensurile acestei capodopere sint mult mai profunde. Ea trebuia privita ca o parte componenta a trilogiei din care mai fac parte „Paracliserul“ si „Matca“. Toate trei constituie o pledoarie pentru necesitatea cunoasterii, a largirii orizonturilor, a eliberarii spirituale, a salvarii a tot ceea ce este valoros, curat, apartinind viitorului. Acest lucru se realizeaza succesiv in cele trei piese prin lupta, cunoastere, salvarea nou-nascutului.
Iona doreste sa se elibereze din pintecul chitului (balenei), in care se afla de cind se stie. Numai ca, dupa ce reuseste sa despice pintecul chitului, constata ca el se afla in pintecul altui chit, mai mare. Nu se considera un invins, ci acuza strategia aleasa: „Am pornit-o bine; drumul, doar el a gresit-o. Trebuia s-o ia in partea cealalta“. Si asta se intimpla deoarece „totul e invers“. In „Paracliserul“, intr-o veche catedrala gotica, in care oamenii nu mai vin de mult fiindca au obosit construind-o, un paracliser surd incearca sa umple golurile dintre caramizile peretilor cu lumina luminarilor. Lumina alege drumul just, adica in sus. Dar lumina se stinge; ramine fumul si, in cele din urma, putina funingine pe ziduri. Ramine totusi ceva. In „Matca“, surprinsa de puhoiul apelor revarsate, mama isi salveaza pruncul nou-nascut, ridicindu-l in brate deasupra sa. Mama moare, dar pruncul e salvat.
In 1974, cind predam in Mexic, chiar in primele zile a venit la mine un student, care s-a recomandat presedintele comitetului de lupta, si m-a intrebat daca intentionez sa fac matematica capitalista sau comunista, optind vehement pentru prima alternativa. Incercarile mele de a lamuri lucrurile s-au izbit de convingerea ferma a tinarului asupra necesitatii luptei continue. I-am povestit apoi „Iona“, concluzionind ca lupta sa a fost inutila. Raspunsul a venit imediat: „Din moment ce noul chit era mai mare inseamna ca lupta s-a terminat cu o victorie“. I-am povestit lui Marin acest episod si i-a placut foarte mult.
Revenind la mitul lui Iona, omorindu-l pe Ceausescu am avut impresia ca am iesit din pintecul chitului. Dar am nimerit in pintecul chitului Iliescu; care a fost totusi suficient de larg incit sa cuprinda in el si minerii. Ne-am eliberat si am cazut din lac in put; am nimerit in urmatorul pintec al chitului Constantinescu. Desi parea mai larg, n-a fost; si am spus si noi ca totul a fost invers. Am iesit si de aici si am nimerit in pintecul chitului bicefal Iliescu-Nastase. Cit de mare a fost progresul, abia acum incepe sa se vada. Oricum, am iesit cu ciocul mai mic, dar si cu mai putini sefi la politie. Acum am ajuns in pintecul chitului Basescu, un chit cu experienta marina mai dezvoltata. Pare un pintec mai larg, dar nu suficient. Speram sa fie extensibil, desi ne straduim sa facem totul, dragi tovarasi, sa nu fie asa. Si uite asa ne mutam din chit in chit, din pintec in pintec. Probabil ca aceasta este existenta; un sir infinit de pintece cuprinse unul in celalalt. In finalul piesei „Iona“, constatind ca totul este invers si despicarea pintecelor exterioare nu duce la un rezultat palpabil, isi despica propriul pintec.
Morala: nu este suficient sa luptam pentru inlaturarea obstacolelor exterioare; mai intii trebuie sa inlaturam obstacolele din noi. Nu e vorba deci de o sinucidere, in sensul prozaic al cuvintului, ci de o regasire, de o redefinire.
