La invitatia unui cunoscut, am mers intr-o vizita neobisnuita. Am locuit doua zile cu familia unui fost lacatus mecanic de la IMGB, mutat inapoi in comuna de unde plecase la inceputul anilor ’80.
Istoria lui este simpla si in acelasi timp complicata. Niculaita este fiu de taran mijlocas dintr-o comuna din judetul Botosani, „acolo unde se atirna harta in cui“, cum spune el. Din curtea lui vezi spre sud lunca Siretului, iar spre nord padurile Ucrainei. Ulita este larga si relativ asfaltata. Casele sint aliniate nemteste, comuna a fost zeci de ani sub administratie austro-ungara si inca se vede. Il intreb uimit de ce casele sint doar din loc in loc. De la o casa la alta vezi spatii cultivate cu cartofi care vin pina in buza ulitei. „Da, imi spune el, au fost case pe toate locurile acestea, dar oamenii au plecat, au murit, au vindut. Ramasii au folosit totul, lemn, caramizi, garduri, apoi au arat din nou locurile si au pus barabule (cartofi). Asa ca poti avea vecini la cinci sute de metri. Vara e bine, dar iarna e mai greu. Pot sa spun ca satul nostru este singurul din zona unde iei masina ca sa-ti vizitezi vecinii“.
Niculaita e scund, plin, cu brate ca lopetile. Se apropie de 60 de ani. Cind isi povesteste viata, te simti transportat in alta lume. Pina la sapte ani nu a iesit din comuna decit de doua ori. Prima data cind s-a dus cu caruta la Botosani, aproximativ 25 de kilometri, insotindu-si mama aproape paralizata, a doua oara cind s-a dus la gara din Siret, sa preia sicriul sigilat in care venea tatal sau de la puscarie. Mama i-a murit cind avea 17 ani, lasindu-l cap de familie peste trei frati si o sora. Taica-sau, fost primar al comunei si om cu stare, a pierdut tot, pamint, magazin, caruta, tractor, semanatoare, vite. Din doi in doi ani era ridicat, trimis la puscarie si anchetat, retrimis acasa, pina in 1961, cind s-a intors intr-un sicriu pe care nu au avut voie sa-l deschida.
Si-a aranjat fratii cum a putut. A plecat la scoala in Bacau, s-a facut lacatus mecanic, a fost mutat la IMGB. A primit un apartament frumos in Berceni, s-a mutat acolo printre primii, in 1971, cei trei copii au crescut cu apa calda si caldura. A primit decoratii, dar nu vorbeste despre ele. Nu a intrat in partid, cind a vrut el, a fost respins, pentru ca era fiu de chiabur, cind au vrut ei, nu a mai vrut el. Nevasta-sa e fiica de crescator de animale din Ardeal si intervine foarte rar in vorba, numai cind ii face el semn. Nu sta cu noi la masa, doar serveste niste bucate incredibil de gustoase.
In 1991, sora-sa ramasa in sat ii da telefon si ii spune cu voce plingareata ca s-a desfiintat CAP-ul si le da pamintul inapoi. Dupa 30 de zile, toata familia lui din Berceni, cu mobila, scule, haine, debarca dintr-un camion in curtea casei parintesti. Niculaita s-a intors in sat dupa 27 de ani de pribegie.
Acum, Niculaita este producator de cartofi, are o livada cum nu mai exista in comuna, a cumparat sau arendat aproape 80 de hectare de teren pe care cultiva cartofi, porumb, secara, orz pentru cai, lucerna pentru vite. Curtea este plina, pasari, porci, vaci, oile sint pe izlaz, iar copiii in Italia. A candidat la primarie ca independent in 1996, a cistigat. In 2000 a vrut sa renunte, dar oamenii au venit cu popa in frunte si l-au convins sa mai candideze o data. Ca si in 2004. A intrat intr-un partid de care oamenii nu prea auzisera, numai ca sa se opuna fostului secretar de partid al comunei, care ii face viata amara cu vorbele lui urite.
„Daca ma aresteaza acum, am exact viata tatei. Cu singura diferenta ca am pierdut 27 de ani dind cu barosul in niste fiare care au ajuns fier vechi in Turcia. Tata a fost pe front sapte ani. Eu am fost in fabrica 27 de ani. Nici o diferenta.“
Doua zile cit am stat de vorba si am umblat prin locurile lui nu m-a intrebat nimic. Eu intrebam, aducindu-mi aminte de meseria pe care am facut-o vreo trei decenii si jumatate. Numai cind sa plec m-a intrebat cu vocea lui puternica, de s-a auzit pina la granita cu Ucraina: „Si crezi ca il inchide pe Iliescu? N-ar trebui, ca a dat pamintul inapoi“.
