Alianta dintre Partidul Democrat si Partidul National Liberal s-a parafat la sfârsitul lunii septembrie 2003, dupa o perioada in care nici social-democratii aflati la guvernare nu se erodau, nici liberalii sau democratii nu reuseau sa ajunga la niste procente semnificative in sondaje. Sa reamintim ca alianta dintre liberali si democrati (cu un nume inspirat: Dreptate si Adevar) venea intr-un moment in care PSD era pe la 45% in sondaje (avea sa faca 37% in alegerile parlamentare din 2004), iar liberalii impreuna cu democratii abia atingeau 30% in sondaje (aveau sa faca 31% in alegerile parlamentare din noiembrie 2004).
Partea ideologica a Aliantei nu merita nici o atentie: liberalii sunt traditional de dreapta, iar democratii erau in acea vreme membri ai Internationalei Socialiste, deci de stânga. Din cauza lipsei de platforma ideologica sau macar de puncte ideologice apropiate, intreaga filosofie politica a Aliantei s-a bazat pe doua dureri ale românilor: taxele prea mari si coruptia atotstapânitoare. Astfel s-a ajuns in 2004 la o campanie electorala foarte ciudata: social-democratii listau tot felul de realizari ale guvernarii (si aveau destule), iar liberal-democratii spuneau simplu: da, asa este, dar ce folos, caci taxele sunt prea mari, iar voi sunteti corupti. Iar progresele economice cu care va laudati nu sunt relevante, atâta timp cât românii platesc cele mai mari taxe pe forta de munca din Europa.
Pâna in decembrie 2004, Alianta a luat doar doua decizii politice majore: in unele localitati (Bucuresti si Cluj fiind mai importante) au prezentat un singur candidat pentru posturile de primari, iar candidatul la prezidentiale Theodor Stolojan a fost schimbat cu putin timp inaintea inceperii campaniei electorale cu vesnicul câstigator electoral Traian Basescu. Ambele decizii au fost benefice. Bucurestii si Clujul au fost câstigate de candidatii Aliantei, iar postul de presedinte a fost câstigat de Traian Basescu, politician care stabileste un record greu de egalat: sa câstigi primaria Capitalei si presedintia in acelasi an.
Dar a venit guvernarea. Guvernarea tarii nu a fost câstigata de politicienii Aliantei in fata urnei, ci prin victoria lui Traian Basescu in cursa prezidentiala. Câstigatori sau infrânti, politicienii Aliantei trebuie insa sa aplice programul: sa reduca taxele si sa lupte impotriva coruptiei. Asa ca, vrând-nevrând, liberalii si democratii pornesc ofensiva cotei unice de 16%, care aduce in scurt timp sute de milioane de euro in buzunarele unora, dar ii lasa pe ceilalti indiferenti. Intr-adevar, când ai salariul minim pe economie, faptul ca un presedinte de banca plateste doua mii sau cinci mii de euro taxe lunare te lasa rece. Apararea cotei unice impinge guvernul sa majoreze taxe si impozite, preturi si tarife (astfel se ajunge la situatia ca românii nu mai platesc cele mai mari taxe pe forta de munca, dar platesc cele mai mari tarife la energia electrica, dublu cât un neamt sau un englez) si sa reduca investitii publice. Apararea cotei unice obliga guvernul sa rupa acordul cu Fondul Monetar International si sa dea explicatii detaliate la Bruxelles. Nici o problema, la explicatii ne pricepem.
Cu coruptia e ceva mai greu. Cum se deschid dosarele la Parchete, incep conexiunile. Un petrolist este aparat chiar de primul-ministru in fata ministrului justitiei. Un gunoier, devenit si proprietar de televiziune, este aparat de presedinte in fata Parchetului. Un evazionist fiscal devine partener de sprit al presedintelui. Un fost securist este promovat intr-o inalta functie in stat prin cooperarea, de data aceasta benefica, dintre presedinte si prim-ministru. Asa ca procurorii incep cu elan patriotic câteva sute de dosare, stabilesc o relatie de adânc parteneriat cu presa pe care o informeaza ce chitante au mai gasit, dar isi pierd suflul in mai putin de un an. Putine, foarte putine dosare ajung la instante. Unde, daca ajung, se constata ca sunt construite neprofesionist, cu incalcarea legii, se bazeaza pe supozitii nedemonstrabile si trebuie respinse. Procurorii, multi buni profesionisti, incep sa mediteze: presedintele se cearta cu premierul, ministrul justitiei pare pe picior de plecare, eu ce fac acilea? Si procesul de constructie a luptei anticoruptie incepe sa incetineasca, devenind usor mioritic: ei se fac ca ne sprijina, noi ne facem ca anchetam. Poate vin anticipatele.
Toate acestea trebuie sa poarte un nume. Iar analistii zilei i-au dat deja denumirea: moartea Aliantei. In mai putin de o saptamâna, marii analisti ai neamului au decretat ca asistam la decesul unei Aliante electorale care a avut ceva succes. Unii spun ca e din cauza presedintelui, altii ca din cauza premierului, iar cei mai sofisticati spun ca e din cauza spiritului instabil al românului politician. O doamna injura parlamentarii, un domn injura doamnele. Si peste toate pluteste ca o boare duhul dnei Alina Mungiu, partizana feroce a fuziunii dintre liberali si democrati.
Alianta nu a murit. Ca sa mori, trebuie intâi sa te nasti. Altfel nu se poate.
