M-am nascut la bloc si, ca multi altii din generatia mea, mi-am trait toata viata la bloc. Nu simteam dimineata mirosul acela proaspat de natura trezita, ci mirosul cârnatilor fripti ai vecinului de la trei. Ani intregi m-am jucat printre blocuri cu a caror urâtenie gri ochii mei se obisnuisera intr-atât incât nici nu o mai vedeau. De aceea betia coloristica a unei simple balti din satul bunicilor ma infioara si astazi. Suntem milioane de oameni care ne desfasuram viata strecurându-ne zilnic printre aceste cladiri a caror hidosenie nu ne mai mira. Fara ca noi sa realizam, psihicul ne geme contorsionat de traiul intre patru pereti ingusti, mentalitatile claustrofobe cotropind spatiul public. In orasele noastre urâte stam inghesuiti, unii peste altii, ca niste animale in grajduri ridicate pe verticala. Intimitatea o traim la comun cu alte zeci de oameni, caci stim când vecinii de sus se cearta, când cei de jos spala butoiul cu varza sau când tinerii de alaturi se dragostesc.
Dar ne-am obisnuit… Ne-am obisnuit sa traim zilnic in acest univers orwellian. Si ce e de facut impotriva acestei crime a „epocii de aur“ care a transformat vechile târguri pitoresti in niste orase urâte? Nimic, intr-adevar, caci ne ramâne sa asteptam fie ca zidurile sa se pravaleasca peste noi, fie ca miile de tineri nascuti la bloc sa-si construiasca casute cochete. Pâna atunci nici o problema, caci suntem obisnuiti sa traim in cele mai urâte orase, iar amintirea strazilor adânc umbrite de case nu o putem regasi decât in carti.
Daca deschidem cartea Ioanei Pârvulescu, „Intoarcere in Bucurestiul interbelic“ (editura Humanitas, 2003), putem reinvia normalitatea vietii unor oameni ce se miscau in spatii libere, uneori murdare, alteori curate, dar in care din orice punct puteai privi cerul. Casutele mahalalelor Capitalei erau modeste, dar fiecare arbora mândria unei mici gradini. Acolo isi citea Mitica ziarul de sâmbata, printre flori si zarzavaturi, lafaindu-se in intimitatea lui de târgovet. Zile frumoase si pline de mici delicii cotidiene care irigau cu sanatate mintea obosita de peste saptamâna. Era epoca cuminteniei frumoase.
Insa intre noi si acele vremi trecute se intinde frenezia neagra a sistematizarilor comuniste, frenezie care continua uimitor si astazi. Caci asaltul lichelelor si al prostului gust nu a fost intrerupt de iarna lui 1989. In spatele lor, astazi nu mai stau resorturi ideologice, ci motivatii economice care le dau un plus de agresivitate. Cum putem numi altfel decât agresivitate a prostului gust incercarea de a construi un inestetic bloc de 19 etaje in imediata vecinatate a unui monument istoric al Bucurestiului, Catedrala Sf. Iosif, veche de 130 de ani? Deja afectata de construirea unei imobil asemanator, cladirea Bisericii Armenesti a avut serios de suferit, alt monument istoric fiind astfel periclitat. Cosmarul va continua, caci primarul general al Capitalei are intentia de a construi mai multe blocuri in Piata Revolutiei. Frumusetea linistita a unor cladiri ca Ateneul Român, Palatul Regal, Biblioteca Universitara va fi agresata de verticalitatea obscena a unor constructii ce-si au locul in alte zone ale orasului.
Daca in Europa civilizata blocurile au fost invinse, la noi inca nu se stie cine va câstiga disputa catedrale versus blocuri. Intre timp, noi ne obisnuim copiii sa se joace printre blocuri, ne obisnuim ochii cu privelistea balcoanelor scorojite, ne obisnuim sa traim in epoca blocurilor.
