Incursiunea occidentala a românului plecat in vacanta intr-una din tarile Uniunii Europene nu este doar o simpla aventura, ci aproape invariabil un prilej de reflectie. Partitura mirarilor se repeta identic cu fiecare plecare si se sfârseste in tristeti inciudate, cu fiecare revenire.
Da capo. 50 km vest de vama Nadlac: „Uf, trebuie sa recunosc, fi-ar ei a dracu’ de unguri, ca s-au aranjat… Uite, domn’e, ca si-au tras autostrada pâna la Szeged“. Intr-un sat din landul Bayern: „Cum or reusi nemtii astia sa tina asa curatenie?! Vezi, ma? Ca-n palma! Un fir nu vad pe jos“. Plimbare printr-un parc londonez: „Fantastic gazon au astia! Aliniat la virgula, e exact cum am vazut prin filme“.
Societatile tarilor apusene au si ele scaderile si defectele lor, desigur, insa mecanismul ce le sta la baza functioneaza cu o acuratete si o exactitate surprinzatoare pentru noi. Homo balcanicus este, de altfel, o specie aflata in continua mirare in fata intruparii sub forma unor strazi curate a notiunilor de ordine si disciplina. In lumea noastra frânta, ordinea si disciplina au doar conotatii teoretice, ca intr-o gradinita ramasa fara invatator.
Entropia scade pe masura ce te indrepti spre apus, ca intr-un basm in care vremea rea dispare in apropierea zânei bune. Bagheta magica a zânei tinuturilor de vest este continuitatea. De multe zeci de ani nici o generatie apuseana nu si-a dispretuit parintii si nu si-a contestat bunicii. Au existat doar regândiri ale formei, continutul fiind pazit cu respect si pastrat cu sfintenie. Asa sunt nascute asezatele sate bavareze, asa sunt desenate superbele parcuri londoneze: prin respect pentru ceea ce a fost bun si prin cunoasterea a ceea ce a fost rau.
Aici insa… aici ne dispretuim parintii, caci tacerea i-a transformat in comunisti. Aici, parintii nostri au fost invatati sa-si conteste la rândul lor bunicii, pentru ca au fost chiaburi si mosieri. Pentru homo balcanicus exista doar prezent, caci intre ieri si azi exista o râpa imensa plina cu greselile trecutului.
In gradinita Europei de azi, invatatorul vine intotdeauna din ziua de ieri, acel ieri plin de greseli ce trebuie invatate pentru a nu mai fi repetate. La noi se vorbeste mult despre cum a fost, dar prea putin despre de ce a fost. Pentru a exorciza umbrele negre ale trecutului trebuie sa cunoastem cu luciditate motivatiile lui perfide. O astfel de luciditate ne este injectata prin cartile a doi autori din generatii diferite, dar vorbind despre aceleasi timpuri: „Pe umerii lui Marx“ (Adrian Cioroianu, ed. Curtea Veche) si „Stalinism pentru eternitate“ (Vladimir Tismaneanu, ed. Polirom). Este luciditatea necesara pentru ca mirarile noastre sa transforme sterila holbare in fata portii noi a vecinului in initiativa de a ne vopsi propria poarta veche si scorojita de uitare si obida.
Al fine. 50 km est de vama Nadlac: „Fir-ar ei a dracu’ cu sosele lor cu tot, nu ii mai votez cât oi trai; cum pot fi, domn’e, in halul asta de nesimtiti?! Ia uite ce gropane, frate! Pai, caruta imi trebuie aici; si ce mizerieee… tara lu’ Papura“. Un popas turistic din judetul Dolj: „Si sa vezi, domn’e, ce curatenie la aia… incredibil… Dar noi de ce nu putem, mai, omule? Zi-mi tu mie de ce?… Da’ lasa, ca mici ca la noi, niciunde…“.
