Sta satul românesc intre dealuri molcome, invaluit de o lumina mieroasa ca dinauntrul unui bob mare de strugure alb. Linistea tiuie in urechi, punctata uneori de zgomotele pasaretului sau ale unui câine plictisit. Pace… calm…blândete.
Deodata un strigat sparge ulitele: „Nie vacaaaa, fi-ti-ar capu’ tau al dracu sa-ti fie, nieee proasta naibii“. Apoi din nou o liniste de inceput de lume cade peste satul fara drum asfaltat, invaluit in lumina.
Pentru noi, cei crescuti la oras, prima imagine a satului românesc a fost aceea din manuale. Mai tineti minte? Satul acela românesc dintre dealuri, plin de case mândre locuite de oameni cuviinciosi si gospodari. Satul idilic, pe un picior de plai, pe o gura de rai. Hiperbolizarea scolara se dezumfla insa vârtos la o simpla incursiune pe teren. Intr-adevar, pentru simtul nostru estetic de orasean vietuind printre betoane, de cele mai multe ori doua dealuri inverzite substituie cu succes gura de rai cu pricina. Când vine insa vorba de satul in sine, cazi (cum se zice la gura târgului) in butoiul cu melancolie. Saracia este cuvântul de ordine si saracia lucie se hlizeste la fiecare trei case. Praf mult, oameni prapaditi si, ca si cum nu ar fi indeajuns, buruienile verbale stau neplivite in gura fiecarui nene Marin. Injuratura e adusa in satele oltene la rangul de arta. Nu oina – nepracticata de nimeni – este sportul nostru national… ci injuratura; injuratura rococo, plina de arabescuri si fantezie.
Ca omul de la sat vorbeste mai buruienos, e de la sine inteles si plin de normalitate: desigur ca injura stapânirea, toti o facem; desigur ca-si injura nevasta, are limba ascutita; desigur ca injura pe toata lumea, asa, preventiv, ca sa nu ramâna pe nestiute dator. Dar un lucru nu inteleg eu. De ce isi injura nea Marin vitele? Pe ele le injura cel mai abitir, de mama, de tata si de toate componentele lor anatomice. De parca mama-vaca ar fi avut vreun rol in educarea fiului-vitel.
Intr-un top la prima mâna, cele mai injurate animale sunt magarii, asta in regiunile unde magarii sunt majoritari. Dar fenomenul acesta se intâlneste ades si la oras. Apoi urmeaza vacile. Le e injurat mai intâi capul, apoi cornul – ‘t’ar coarna ta – (niciodata la plural: coarnele), si la final incepe larga varietate de injuraturi de neam si specie: ‘tu-ti mama ta de vaca, ‘r’ar rasa ta a dracu. Eu unul aici ma simt blocat: de ce isi injura taranul nostru cuviincios si gospodar animalul care ii da mâncare si in acelasi timp trage la jug? Sa fie vreo forma stranie de alint? Sau oare saraca vaca, la altii sfânta, la noi personifica intreaga pleiada de boi bipezi ce merita injurati in fata?
Am fost tentat sa cred ca frumusetea satului românesc a fost risipita de era de tranzitie si ca buna-cuviinta a ruginit in timpul epocii de aur. Insa m-am inselat. Intr-o frumoasa carte, „Sate si Manastiri din România“, care astazi se mai gaseste doar prin anticariate, N. Iorga povesteste calatoriile sale prin satele românesti ale anului 1905. In Oltenia, Iorga a fost fermecat de peisaje, a laudat infatisarea fina a oltenilor din josul Jiilor, insa a remarcat cu tristete, dar si cu severitate urâtenia si murdaria caselor. Concluzia lui Iorga suna astfel: „Aici trebuie nu pamânt, cât invatatura, lumina, simt de ce este viata si cum trebuie traita“. Din pacate, vorbele sale de acum un secol sunt inca foarte adevarate. Si nici marele Iorga nu pricepea de ce isi injura taranul oltean vaca…
