Intâia oara am ascultat Hevia tolanit pe inserate in fotoliul unui bun prieten. Atras de virilitatea melodioasa a sunetelor de cimpoi, gândurile au inceput sa marsaluiasca spre tinuturile Scotiei. Aveam sa aflu insa cu uimire ca Jose Angel Hevia este nascut in misteriosul principat de Asturia, ascuns in salbaticia Pirineilor, patria cidrului si a „la gaita“. Caci gaita se cheama cimpoiul asturian din care curg ingemanate printre sonoritatile celtice mixturi ciudate de muzica rock, pop si de ritmuri din Orientul Mijlociu. Debutând in 1999 cu albumul „Tierra de Nadie“, Hevia primeste de trei ori discul de platina in Spania. Desi greu de clasificat, nefiind nici de un stil pur celtic, dar nici o tipica muzica de relaxare, seninatatea pe care o transmite prin melodiile sale a adus farmec in multe alte seri in care am stat tolanit in fotoliul unui bun prieten.
Cea mai buna licoare in care mi-am afundat vreodata buzele mi s-a dezvaluit in rigoarea monahala a unui beci de manastire. Trezite de aroma ametitoare a bauturii de un galben stralucitor, narile au inceput sa-mi freamate in preajma mirosului dulce-rotund de miez de livada de lamâi. Lichiorul de lamâie preparat in sudul Italiei cu stiinta si grija unui alchimist se cheama limoncello. Se spune despre reteta sa ca a fost daruita unui frumos pastor din Capri de catre insasi Venus. Amestecul compus din apa pura, alcool, zahar si coaja de lamâie se serveste aproape inghetat, iar voluptatea ce cuprinde cerul gurii degustatorului se poate asemui doar cu magia superbului cer napoletan. Aproape de negasit in estul Europei, de când am gustat intâia oara din limoncello am devenit supusul sau umil, trecând cu o frauduloasa inocenta peste granita câteva sticle la fiecare intoarcere acasa dinspre insorita Italie. Vinovata este mâna care mi-a intins primul pahar cu acest lichior superb… era mâna unui drag prieten.
O melodie frumoasa, o bautura delicios parfumata… sunt doar detalii ne vine a spune. Viata adevarata nu este pentru astfel de nimicuri. Se merita sa traiesti pentru bani, pentru faima si pentru putere. O cursa nebuneasca spre acumularea de bunuri de tot felul s-a declansat de câtiva ani in România. Lumea nu mai are timp de ea insasi… alearga, se lupta, se informeaza. Striga, se impune, isi jertfeste ultima suflare zilnica pe altarul biroului. Si, o data ajunsa sus, acolo sus unde toti am vrut la un moment dat sa ajungem, lumea nebuna priveste la cavalcada din spate si vrea sa guste macar pentru o clipa momentul de glorie. Si atunci apare spectrul singuratatii. Acea singuratate care duce lipsa de melodii frumoase si bauturi delicios parfumate… nu pentru ca nu si le-ar putea permite, ci pentru ca nu are cu cine le impartasi.
De o astfel de tristete sufera multi dintre faimosii timpului nostru. Acum câteva zile, Lucian Mândruta marturisea amar intr-o discutie „nu am nici un prieten cu care sa pot vorbi despre stele, chit ca ma invârt doar intre ele“. Despre imposibilitatea sufletului de a supravietui fara prieteni a vorbit intr-o intreaga carte si G. Liiceanu, „Declaratie de iubire“ (Humanitas, 2006). Insa cel mai bine se vorbeste despre aceasta mare boala a secolului nostru in „Micul Print“: „Nu cunoastem decât ceea ce imblânzim. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei sa ai un prieten, imblânzeste-ma!“.
