Cu discretia si melancolia ei de totdeauna „mi-a batut azi noapte toamna-n geam“. Dimineata am admirat zborul trist al primei frunze, drum invers… Dar oare pe cine mai intereseaza onduitul zbor al unei frunze? „Prea mult folosita de romantici, si de altii, natura parca s-a tocit. Nu mai e la moda, oricum, sa te infiori când ti se cufunda pasii intr-un covor de frunze moarte… Omul modern are simtul catastroficului. Frunza care pica l-ar interesa daca de codita ei ar fi legat cu sfoara ultimul avion care s-a prabusit… Ori daca printre averse s-ar strecura niste rafale de mitraliera… Asta l-ar impresiona profund. A mai picat o frunza, a mai fost impuscat unul“ (Marin Sorescu). E tocmai ce se intâmpla in toamna asta. Mai sunt impuscati niste elevi prin Canada, mai o calugarita, mai niste sinucigasi omoara oameni nevinovati… Ce vreti; progresul; si cretinismul mondial colectiv.
Dar noi? Noi ce facem? Iar ramânem in urma. Câteva mii de morti pe sosele, câteva babe cu capul crapat, câtiva soldati care se impusca in garnizoane sau amici care-si baga cutitul unul in altul prin cârciumi… Cam putin. Mai ales ca intram in UE. Ce facem noi pentru asta? Politicienii, mai nimic: au devenit plictisitori si insipizi, prin obtuzitate, mediocritate si inertia care le este atât de folositoare. Iar noi, oamenii de rând, punem muraturi. Asa cum au facut bunicii si strabunicii nostri. La prima vedere pare un lucru banal; dar in profunzime este o dovada (mai precis, inca una) ca la cumpeni de vremi si de istorie ne e atât de greu sa ne despartim de un trecut, mai indepartat, care ni s-a potrivit si care ne-a placut. A disparut, e drept, farmecul camarilor cu parfum de gutui si struguri tamâiosi, despre care ne vorbeste cu atât de delicata nostalgie Ion Pillat, prezentându-ne „gratioasa paralela intre doua veacuri“ (G. Calinescu), amintind de sosirea bunicii Calyopi, intr-o berlina ce se legana prin lanuri de secara.
Bine, dar la berlina am renuntat de mult; la ce vom mai renunta acum, la intrarea in UE? La muraturi si varza murata? Pai acum asteptam mustul si pastrama. Cum am putea renunta la asa ceva? Anchilozati la cumpana a doua lumi, nestiind sau nedorind sa stim care ni s-ar potrivi, ne comportam ca un popor anesteziat, complet detasat de realitati.
Fara a mai visa ca altadata la… „crepuscule de tuci/Peste aleie lungi de nuci/Pe care vântul le-nfioara/Ca-ntr-un sfârsit de elegie“ (Arghezi), ne lasam, in schimb, furati, tâlhariti, umiliti, nu numai fara a protesta, ci nici macar a injura. O spaga de milioane de euro a intrat in normal; ca si protejarea canaliilor si achitarea hotilor. Asteptam zaibarul si tuica, remediu universal de uitare.
Vom mesteca micii prin cârciumi, privind in ziar vilele stabilor din Valea Jiului, fara sa vrem sa vedem ca la fundatia lor stau cadavrele celor ingropati de vii in galerii…
Si totusi, ce frumos cad frunzele; cu demnitatea superioara a acceptarii inevitabilului.
Nichita Stanescu spunea ca toamna nu cad frunze; toamna cad toamne. Ca o frunza cade toamna!
Si totusi, toamna asta au mai cazut si niste dosare. Ca-n romanta aceea uitata: „Iti mai aduci aminte, Musca doamna/Dosarul tau de asta-toamna?“. Dar nu va fie teama; s-a negociat.
Dar unde sunt doamnele de altadata? „Si amurgu’ acela violet/Când toamna-si acorda discret/Pe frunza vesteda chitara?“
Va trebui, cu intelepciune si resemnare, sa renuntam la multe din cele de altadata. Sa preferam manelele cântecelor de suflet, violenta stadioanelor si a strazii politetii elementare de altadata. In speranta ca pentru cei ce ne vor urma vor veni frumoase toamne.
Caci eu am ajuns la concluzia: „Cad iarasi frunze in gradina/ Si vine toamna aceea când/ Cad frunze-n tine si e vânt/Si-n miezul noptilor târzii/Astepti ceva, dar ce nu stii/ Ba stii, dar speri ca n-o sa vina“.
