Frivolitatea noastra balcanica se manifesta cel mai spumos in domeniul conversatiilor. Urechea poate auzi oriunde cum cuvintele tâsnesc printre dinti cu usurinta sâmburilor de lubenita scuipati de-un copil. Tacerea mai este apreciata doar in proverbe. Daca in tarile nordice momentul de tacere dinaintea unui raspuns este firesc, la noi doar o fractiune de liniste este interpretata rapid drept ezitare sau slabiciune. La ce e buna linistea? Multi ar raspunde ca linistea e facuta pentru cimitire, pentru surzi si pentru prosti. In tara noastra zgomotul e la putere, vacarmul si fanfara, salata de cuvinte fiind penajul lucitor al intelighentiei.
Sâmbata trecuta, un domn de vârsta mijlocie mângâia tacut o chitara lânga scena festivalului timisorean Plai. Burtos si bosumflat, aprig nebarbierit si deja incaruntit, cel mai mare chitarist de jazz din lume traia o indigestie in mijlocul repetitiei pentru ceea ce era tiparit pe afise ca fiind concertul lui Al di Meola. Americanul cu sânge latin parea destul de obosit de o viata plina de turnee: Pavarotti, Chick Corea, Santana, Phill Collins, Jean Luc Ponty si multi altii au fost intotdeauna onorati sa-l aiba alaturi. Din fericire, la repetitie nu asistau mai mult de zece oameni, dintre care românii reprezentau mai putin de jumatate. Era deci liniste… linistea aceea care calmeaza si durerile de burta, dar si durerile de suflet. Maestrul a tacut o vreme, apoi…
Apoi a venit noaptea concertului. Buluc mare de lume nu era doar la spectacolul cu manelisti, ci si la festivalul de jazz: universitari la pulover in carouri, rockeri ce apreciaza orice mare chitarist, ochelaristi, cameramani, cheliosi sfatosi, domnite firoscoase, netrebnici simpatici, berari si pierde-vara. Inchipuiti-va ce galagie poate produce o asa reuniune balcanica. Cumplita si crâncena aceasta adunare pentru vietuitoarele din padurea invecinata. Punctual si discret pe scena apare Al di Meola, fara sa semene cu suferindu-l american din dupa-amiaza precedenta. Primul contact intre el si chitara a fost inabusit de zgomotul unei parti din public care se razboia vocal cu cealalta parte dornica de a sta in picioare. Conflictul o data stins, magia corzilor a inceput sa intre in oameni. Când vie si inflacarata ca o iberica amorezata, când lina si meditativa precum un cânt de manastire, chitara stralucea sub degetele sale.
Plin de capricii, maestrul nu s-a daruit pe deplin de la inceput. A chinuit publicul doritor de ritmuri focoase. Interiorizat, a folosit primele minute pentru a exploata prin muzica tacerea… Sunetele rar ciupite erau atent strecurate printre particulele grele de liniste. Aplecat din afara spre inauntru, parea a fi un ceva mult prea pretentios pentru pestrita adunare neimblânzita. Cu timpul insa, ca un Pan modern, Di Meola a hipnotizat multimea nu prin ardoare, ci printr-o linistita cautare a momentului ultim al muzicii, tacerea. Insa in clipa in care chitara parea ca se va topi in coada unei note fragile, latinitatea a izbucnit generoasa daruind celor prezenti un foc superb de artificii sonore. Uluitoarea viteza a degetelor fermecate in dialog cu ritmul african sustinut de cubanezul Gumbi Ortiz a reamintit tuturor virtuozitatea desavârsita a marelui chitarist. Lectia lui Meola nu a tinut insa de betia ritmului, ci de bogatia tacerii, uitata in lumea noastra desarta. Caci o spune si Miguel de Unamuno: „Nu e muzica mai mareata si mai sublima decât tacerea, dar suntem mult prea slabi s-o intelegem“.
