Sunt goale! Goale ca spatele unei oi abia tunse. Teatrele, salile de cinematograf, filarmonicile si opera… bate vântul a tristete prin ele. Capitala e singurul oras din tara care se mai poate lauda cu o afluenta constanta de spectatori. In rest, toate aceste locuri altadata stralucitoare, frecventate de domnisoare gratios parfumate si de tineri eleganti si seducatori, sunt goale. Noi, multimea, ne-am indreptat privirea catre altceva. Noi, tinerii, am dat uitarii prima dragoste proaspata a teatrului. Am parasit-o ca pe o amanta pisaloaga si imbatrânita. In acest timp, liceenii si adolescentii de astazi devin incet incet ceea ce va fi o noua specie umana: homo videns.
In greaca veche, „theatron“ se traduce prin „loc de privit“; de sute de ani taranii si nobilii Europei au fost fascinati de acest loc de privit care este teatrul. Acum insa, scena larga cu miros placut de rumegus a fost inlocuita de o cutie mica si neagra care-ti intepeneste capul intr-o hipnotica nemiscare. Fardul plin de subtilitati al actorului este alungat de stralucirea perfecta a machiajului moderatorului. Ratatii lui Caragiale si neintelesii lui Shakespeare au devenit figuranti intr-o lume plina de vedete faimoase. Vedete al caror principal atribut este frumusetea fizica. Un sân bombat, un fund arcuit si un muschi bine infipt in brat iti ofera astazi cele 15 minute de celebritate profetite de Andy Warhol, prietenul tuturor idolilor pop. Sfertul de ora de faima dorit de zecile de mii de oameni ce participa la selectiile show-urilor TV, necesita o unica conditie: un „look“ cât mai perfect. Frumusetea plutind pe ecran nu are insa adâncimea celei de pe o scena de teatru. E superficiala, seamana cu un cer senin intrerupt nu de nori pufosi ci de calupuri publicitare. Dar singura aceasta frumusete furnizeaza faima. Faima, eticheta viselor noii civilizatii, faima, drogul zilnic al copiilor si fratilor nostri mai mici. Iar cel ce o dobândeste devine zeu…
Ce ramâne insa dupa cele 15 minute de faima? Aplauzele trucate din studio, articolele din ziarele de scandal, felicitarile invidioase si certitudinea ca desi zeu, esti un zeu trist. Ce ramâne dupa o seara la teatru? O inima atinsa de furnicaturi calde, gânduri si intrebari, privelistea noua a unei lumi vechi. Ramâne un om plin de sperante, plin de vise neetichetate, plin!
Acestea sunt niste senzatii cunoscute de generatia nascuta inainte de 1989, inainte de asaltul narcomaniei micului ecran. Insa ceilalti, cei mai tineri dintre cei tineri, au stat de vorba mai mult cu MTV-ul decât cu mama. Pentru ei, teatrul nu este o experienta intima si voluntara, ci un gest de turma pastorita de-o doamna diriginta bine intentionata. De teatru nu te indragostesti mergând cu clasa, ci alaturi de prietenii dragi sau de omul care iti e fie maestru, fie frate mai mare.
In aceasta saptamâna, Craiova este un oras privilegiat: cavalcada de spectacole au transformat-o in festivalul ideal. Piese frumoase mai sunt inca de jucat: „Inima de câine“, asta-seara la National sau mâine in clubul „Da Vinci“, „Mady baby.edu“ al Teatrului Mic. De neratat este si sâmbata, „89,89…fierbinte dupa 89“, un spectacol marca Ana Margineanu. O ocazie, poate unica, pentru a ne readuce aminte unii altora care este drumul catre o lume in care viata e calda si frumoasa dincolo de un ecran plat si colorat. Asadar, de dragul nostru si al copiilor nostri, macar saptamâna aceasta, inchideti televizoarele!
