Se vorbeste mult despre cartile lor, numele lor este abundent citat si prilej de conversatii intelectuale. Sunt faimosi. Insa soaptele se lasa grele la pamânt când vine vorba despre felul in care au murit. „Ah da? Nu stiam ca s-a sinucis“, vine replica, ultima dinaintea momentului silentios ce cuprinde indeobste o adunare care discuta despre moartea autoadministrata.
Nu e usor sa scrii despre scriitorii sinucigasi in preajma „zilei mortilor“, atunci când ceata de toamna incepe sa se insinueze in diminetile noastre. O plimbare printre crucile unui astfel de cimitir nu ofera raspunsuri, ci doar intrebari. De ce oameni atât de inzestrati au capitulat? Ce i-a facut sa prefere raceala pietrei de mormânt faimei literare sau extazului creatiei? De unde vin si cine sunt fúriile lor?
Surprinzatoare este proportia mare de literati de origine româna care nu doar au cochetat cu sinuciderea, ci chiar au infaptuit-o. Poetii suprarealisti Gherasim Luca si Ilarie Voronca, dadaistul Urmuz si talentatul Paul Celan au invins cel mai puternic instinct uman. Trei dintre ei, nascuti in familii evreiesti, au supravietuit anilor grei ai holocaustului nazist. In special destinul lui Paul Celan a fost puternic marcat de moartea ambilor sai parinti, disparuti intr-un lagar nazist. Tulburat de diabolicul antisemitismului, Celan s-a lasat o perioada amagit de comunism, de care s-a vindecat in urma ocupatiei staliniste a Bucovinei. La 50 de ani, s-a aruncat in Sena, acest gest fiind reprodus mai târziu si de prietenul sau Gherasim Luca. Evacuat din apartamentul personal de catre autoritatile franceze, Luca s-a aruncat si el in râul disperarii.
Insa nu doar scriitorii români au fost nefericitii ingenuncheati ai unui razboi cu lumea nebuna a ideologiilor secolului 20. Dezamagiti de utopia comunista, Cesare Pavese si Vladimir Maiakovski sunt alti doi celebri sinucigasi. Esenta dura a gândurilor lor pare sa fi fost surprinsa de biletul de adio lasat de Stefan Zweig, care a dorit sa marcheze prin moartea sa inceputul decaderii culturale europene ireversibile.
Succesul artistic si financiar nu este un vaccin contra mortii. Yasunari Kawabata si Ernest Hemingway au in comun atât câstigarea Nobelului pentru literatura, cât si felul in care au murit. La fel de faimosi in timpul vietii, Virginia Woolf si Serghei Esenin fac parte din acelasi club straniu si morbid. Morbid pentru ca boala psihica este cea care a provocat moartea ultimilor amintiti, dar catalizatorul acesteia tine tot de factorii sociali externi ai epocii.
Acesti oameni cu un talent intens s-au nascut in locuri diferite, au facut parte din grupari diferite, iar cartile lor inspira trairi diferite. Uniti sunt doar de moartea lor si de perioada in care au trait: fatidicul secol 20, secolul care si-a ucis geniile. Supravietuitori prin litera ai unei ere de o cruzime incredibila, frumoasele lor vise s-au indreptat când spre ideile de dreapta, când spre cele de stânga. Descoperind prea târziu ca ambele sunt doar forme de hemiplegie morala, viata s-a golit de sens pentru ei.
E greu sa scrii in zile cetoase despre oameni atât frumosi care au murit atât de tristi. Este greu sa accepti ca destinul lor dovedeste ca traim intr-o lume cazuta, intr-un paradis in care aripile de inger nu sunt permise. Maiakovski scria pe biletul sau de bun ramas: „Nu recomand nimanui asa ceva“. Se referea la gestul sinuciderii sau oare la experienta de a trai intr-o lume guvernata de ideologii marete?
