Sa scuipi coji de seminte in lift, sa arunci pe trotuar servetelul plin de mustar al unui hamburger, sa puti a nespalat intr-o zi de vara in tramvai… sunt tot atâtea semne ale mizeriei fizice ce domneste labartata pe strazile noastre. Sa injuri bicisnic behaind vulgaritati din tribunele unui stadion, sa proiectezi printre dinti vorbe otravite si mincinoase de pe ecranul unui televizor, sa râzi mârlaneste intr-o sala de teatru când se dezbraca un actor… aceleasi semne ale mizeriei morale ce zâmbeste hâd in sufletele noastre. Mizeria, necivilizatia, proasta crestere, spuneti-i cum vreti, pentru ca, oricum am numi-o, nesimtirea e prea prezenta si prea infipta in orice etaj al lumii noastre.
De ce am ajuns asa? De ce am crescut strâmbi ca un tufis ghimpos nascut printre schelele unui santier parasit; ca un tufis rau si mic la care nu ajunge soarele obturat de furnale mâncate de rugina? Cândva, nu demult, am pornit-o in turma pe drumul buruienilor, croindu-ne un destin de popor implacabil legat de notiunea de periferie. Cândva, nu demult, la mijloc de secol 20, am aruncat in puscarii tot ceea ce era nobil si demn de admirat in România. Am strâns de gât centrul greutatii noastre ca semintie, ne-am ucis cu pietre modelele. Atunci, inchisorile nu erau casa mizeriei si a hotiei… ele gazduiau preoti, artisti, intelectuali, toti oameni iubitori de frumos. Mizeria se mutase in plina strada, iesise la aer curat, dar nu pentru a se purifica, ci pentru a-l polua.
Pâna astazi atmosfera româneasca a ramas poluata, caci mizeria refuza sa se intoarca acolo unde ii este locul. Oamenii al caror exemplu e demn de urmat continua sa fie obturati de umbrele furnalelor-media generatoare de senzational. Copiii si tinerii au parte zilnic de privelisti gheboase ce pietrifica aerul din suflete. Soiurile buruienoase au felurite nume: becali, vadim, zavoranu sau irinel, dar, indiferent de marca, prezenta lor este constanta. Frumosul continua sa fie ascuns dupa coltul uitarii, iar când intâmplator reapare pe scena publica un Domn sau o Doamna, ii privim uimiti ca pe niste oameni cazuti din cer.
Saptamâna trecuta povesteam despre originala initiativa sociologica a unui grup de tineri. Sursa a ideilor lor este un astfel de om cazut din cer, o personalitate ale carei actiuni uimesc si inspira. Numele acestui om este Vladimir Ghica, printul nascut intr-o zi de Craciun dintr-o veche familie de domnitori români. Student al unor prestigioase facultati europene, printul Ghica devine un stralucit intelectual si diplomat român. Desi facea parte din inalta societate europeana, Ghica se dedica actiunilor caritabile, infiintând spitale, ingrijindu-se de bolnavii de holera din Zimnicea, de tuberculosii din Roma si de saracii Parisului. La 50 de ani devine preot si primeste dreptul de a celebra liturghii in ambele rituri: bizantin si latin. In 1948 refuza sa insoteasca trenul regal ce parasea România, alegând sa ramâna in tara pentru a fi aproape de cei saraci si bolnavi. Dupa doi ani este arestat si inchis la Jilava, unde moare in urma torturilor, in mai 1954.
Pentru cei asemenea lui Becali, omul Vladimir Ghica ramâne de neinteles, ramâne un ciudat, un visator prost. In acelasi timp, la Roma, acest nume este propus spre beatificare, iar la Paris un institut ii poarta numele. In România insa, toata lumea a auzit de Becali, foarte putini au auzit de printul Ghica. In România, florile sunt inca plantate la umbra unui furnal ruginit, spre a deveni doar un tufis ghimpos.
